Încep să scriu aceste rânduri în 9 noiembrie, Ziua Mondială a Calității. Prin urmare, pentru a fi în ton, vreau să vă ofer un subiect de calitate. Nu stau prea mult să mă gândesc deoarece invitatul meu de astăzi, Mihai Munteanu, este un om răspunde cu prisosință acestei cerințe.
Poate vor fi cititori care se vor întreba, pentru ce m-am oprit la Mihai Munteanu? Răspunsul este simplu. Deoarece este primul vânător întâlnit care scrie poeme.
Este născut în Botoșani, la 17 august 1970. În prezent, locuiește tot la Botoșani. Chiar l-am căutat la telefon și am descoperit un interlocutor fermecător. În plus, toate cuvintele erau rostite savuros, în dulcele grai moldovenesc. Deocamdată am ocolit, cu grație, aventurile sale vânătorești și am făcut un salt spectaculos în lumea minunată a rimelor poetice.
L-am rugat să ne ofere, pentru astăzi, un poem, dar și câteva fotografii. Iată ce am obținut. Prima dată poemul, iar la final ilustrațiile.
Viața
Ce e o viață?
Un fir de ață!
Mai fac un nod,
Mai trec un pod,
Mai fac o punte,
Și vieții luntre.
Vâslesc prin ea,
Cât e de grea,
Și-al sorții val,
Ce bate-n mal,
E un talaz,
Nu fac popas,
Merg mai departe,
Pe-ntinse ape.
Trec văi și dealuri,
Râuri, coclauri,
Trec multe, nevrute,
Și-a muntelui frunte.
Păduri colind,
La viață strig,
Ca un strigoi,
Mă tot perind,
În miez de noapte,
Rostind vagi șoapte,
Mai trec un ceas,
Și ce-a rămas,
O zi, o lună, un an,
Cumva voi da,
Eu de liman.
Viața, ca un eter,
Un mare mister,
Ceva ancestral,
Nu am habar,
Doar o trăiesc,
Și viețuiesc.
Anii s-au dus,
Precum caierul pe fus,
S-au dus frumos,
Dar fără rost,
Și ce-a rămas?
Un mic popas,
Nimic mai mult,
Părul cărunt,
Chiar de am vrut,
Sau nu am vrut,
Ea a trecut…
În cătunul vieții,
Lacrima tristeții,
A spus către mine:
Că va fi și bine.
În pas de melc,
O să aștept,
Și nu-i promis,
Dar las deschis,
Sufletul meu,
Să știu, doar eu.
Concluzia? Mihai Munteanu, din Botoșani-România, se pricepe la rime, nu numai la vânătoare.
Lasă un răspuns