Trădarea ADN-ului

De când i-a reușit primul pas dinspre întuneric spre lumină și a descoperit dualismul (mai puțin dualitatea, și încă și mai puțin unitatea!), omenirea se află într-un etern conflict. Un conflict al extremelor (bine și rău, minciună și adevăr, întunecime și iluminare), care nu se încheie niciodată, ci se continuă mocnit în fiecare ființă umană; între însușirile prezente în fiecare, la unii mai mult, la alții mai puțin pronunțate. (Nu are cum să se încheie, întrucât acele extreme practic nu există în forma lor pură. Fiecare s-ar anula pe sine odată cu anihilarea opusului său.) Toți suntem făcuți din aceleași ingrediente, fiecare ingredient cu nuanța sa de polaritate, și toate trăsăturile sunt relative. Din jocul acelor elemente și din ce face fiecare cu amalgamul din dotare rezultă „unicitatea”. Pe scurt, nu există doi indivizi identici și niciunul nu reprezintă întru(chi)parea vreunei trăsături. Cu atât mai straniu pare faptul că toți cei implicați într-un conflict, declară fără ezitare că se războiesc cu „răul”. Niciuna dintre părțile beligerante nu recunoaște însă a fi personificarea acelui rău, cu toții susțin că se situează de partea binelui, excluzând apriori orice nuanțare și relativizare și negând categoric dualitatea existenței.

În fiecare dintre noi își dau mâna îngeri și demoni. O evidență pentru oricine cunoaște îndeaproape psihicul uman și dispune de cunoștințe mai aprofundate de biologie și care nu se rezumă doar la dimorfismul sexual – el însuși rezultatul interacțiunii complexe dintre hormonii ambelor sexe. Aparențele înșală adeseori. Nici binele și nici răul nu există în lipsa opusului lor, și niciun bărbat nu este exclusiv rezultatul acțiunii hormonilor masculini și viceversa. Natura nu lucrează după norme stricte, ci cu tranziții fine. Și totuși, eterna dispută dintre extreme s-a menținut și a impus cândva nașterea Justiției. Înțeleaptă și împăciuitoare, ea jură să caute dreptatea și să reechilibreze (legată la ochi?!) celebra balanță. Dar oare cum o face? O face folosindu-se de nuanțele care fac legătura dintre antipozi, sau de secure, cu care să secționeze ce-i aseamănă și să evidențieze doar deosebirile?! Când doi se ceartă, vina se cere împărțită, chiar dacă nu în mod egal. Egalizarea ar însemna ștergerea a ceea ce-l definește pe fiecare și făurirea de hermafrodiți ori de ființe asexuate, or, așa ceva nu poate fi obiectivul Justiției.

Oricum ar fi și de orice metode s-ar folosi Justiția pentru a face lumină și a afla care dintre oponenți își hrănește mai abitir „lupul interior” negru și care pe cel alb, adevărul și justețea nu pot fi (re)stabilite fără dovezi. Din păcate, acele dovezi au pus și pun încă problema acurateței. De la mărturiile martorilor mai mult sau mai puțin mincinoși și până la interpretarea probelor prin intermediul minții, ea însăși rezultatul unei dualități subiectivo-obiective. O chestiune de conștiință și de interpretare și nicidecum univocă. De ce este așa? Fiindcă noi, oamenii, suntem supuși și expuși schimbărilor. Totul în noi și în viața noastră e în perpetuă transformare, nu de puține ori în sensuri imprevizibile. Avem percepții subiective, emoții, amintiri, gânduri, idei și așteptări versatile, de multe ori contradictorii. Cu astfel de „dovezi” nu poți pretinde că echilibrezi infailibil balanța Justiției.

Justiția insistă totuși pe găsirea de „certitudini” întru stabilirea și pedepsirea vinovatului (!). În căutarea probelor pentru luat urmele răufăcătorilor, omenirea a descoperit și dezvoltat metode tot mai ingenioase. Astăzi dispune de un întreg arsenal de explorări, de la detectări de substanțe chimice cu scop de otrăvire sau dopaj, la tehnici sofisticate care analizează și interpretează diverse amprente – digitale, dentare, vocale, olfactive, grafologice, genetice, microbiene, moleculare etc. Toate amprentele se bazează pe unicitate și servesc scopului de a trăda indubitabil fraudele, de la înșelăciuni legate de paternitate și falsificatori de tablouri, la cele mai odioase crime. Dar… cât de infailibile sunt de fapt acele metode? În ce măsură oferă Justiției garanția că nu este, la rândul ei, indusă în eroare? De părțile beligerante, de pura întâmplare, de neglijență sau de însăși (im)perfecțiunea testelor. Toate aceste aspecte se cer cunoscute și luate în considerare, dacă nu vrem ca Justiția însăși să comită nedreptăți uneori ireparabile.

Unii vor spune că așa ceva este exclus în timpurile actuale, grație analizelor genetice. ADN-ul este unic și cu ajutorul lui putem spune fără urmă de echivoc cine este vinovatul. Mulți infractori au învățat să-și șteargă amprentele digitale, pe cele genetice, însă, nu au cum să le evite în totalitate. 100 de picograme de astfel de material sunt suficiente pentru o analiză. Poți să vii cu câte alibiuri dorești, dacă ți s-a descoperit ADN-ul pe unde nu avea ce căuta, ești pasibil de pedeapsă. Fiindcă genele nu mint și ADN-ul nu pleacă la plimbare de unul singur. Așa să fie? Unii pretind a cunoaște „genele răului”, tot așa cum frenologii susțineau în urmă cu un secol că au găsit o legătură între forma craniului și caracter. Între timp am aflat că nici genele și nici forma craniului nu fac din noi monștri și nici genii, ci un complex întreg de împrejurări. Chiar dacă genele nu mint, o pot face în schimb testele și toți cei implicați în procesul de testare, chiar dacă nu intenționat. Cu cât un test e mai sensibil, capabil să detecteze și cele mai mici molecule, cu atât mai mari sunt provocările pentru cei chemați să le interpreteze. Poți avea cele mai performante aparate, fără ingeniozitate, lucrurile riscă să se complice.

Celebrul detectiv Columbo se entuziasma ca un copil atunci când descoperea prin revistele de specialitate câte o astfel de tehnică „nouă” de prins la strâmtoare făptașii. Numai că el nu se crampona de ele, ci le introducea în ecuație. Nimic nu scăpa de mintea ascuțită ca briciul, capabilă să se pună în pielea fiecărui suspect, fie el bogat sau sărac, redus mintal sau genial. Nici Sherlock Holmes și nici Hercule Poirot nu s-au bazat exclusiv pe datele științei criminalistice, ci au făcut uz și de agerimea minții, de capacitatea deductivă și de experiența acumulată, și e bine că este așa. Ce-ar mai rămâne de relatat în romanele citite pe nerăsuflate? Introdusul probei în aparat, apăsatul unui buton, un rezultat afișat pe ecran ori pe un petic de hârtie, o comparație cu ceea ce se află prin banca de date și, la final, un verdict în stare să pecetluiască soarta unuia sau mai multor oameni și să satisfacă orgoliul anchetatorilor.

Până și acel orgoliu e relativ! O asemenea probă poate avea uneori o contribuție decisivă la deznodământul evenimentelor, alteori, însă, poate induce în eroare anchetatori și analiști vreme îndelungată, lăsând urmele să se răcească. Tot așa cum ADN-ul unui fir de păr descoperit la locul faptei a adus infractorul în scurt timp după gratii, amprentele ADN aduse pe chitul de testare de neglijența unei angajate la împachetarea chitului a purtat pe căi întortocheate echipe întregi. Nu mai vorbim de probe de ADN purtat de terți (inclusiv de anchetatori) la locul faptei prin intermediul mănușilor, bancnotelor ori al simplului apăsat pe clanțe sau butoane, pe unde au mai trecut cândva și alte persoane complet nevinovate. Nimic nu e infailibil. Chiar dacă între timp s-au dezvoltat algoritmi cu așa-zise ierarhii ale ipotezelor, ei nu pot funcționa ca înlocuitori de logică, ci doar ca un instrument în plus. O tehnologie avansată nu te scutește de raționament cu privire la modul în care acele urme au ajuns acolo (și când!), mai cu seamă în cazul ADN-ului, unde un transfer indirect e foarte facil și posibil. Lucrurile se complică și mai mult dacă „suspectul” nu-și are ADN-ul în baza de date existentă.

Actualmente informațiile furnizate de ADN sunt atât de restrânse, încât nu ajung nici cât să descrie acurat culoarea ochilor, a pielii, a părului ori vârsta exactă a posesorilor, nu mai vorbim de construirea unor imagini-fantomă. Fiindcă nici genele nu sunt așa sau altminteri, ci cunosc nenumărate variante de prezentare (polimorfism) și mai ales de exprimare. Doar culoarea părului e rezultatul interacțiunii informațiilor codificate de 124 de gene, spun experții. În timp ce majoritatea oamenilor de știință continuă să fie precauți și își exprimă scepticismul cu privire la acuratețea informațiilor de care dispunem actualmente din descifrarea ADN-ului, rechini întreprinzători, cu simțul afacerilor în sânge, construiesc mituri după mituri și, profitând de prețurile derizorii la care a ajuns astăzi „decodificarea” cărții vieții promit credulilor descifrarea trecutului, prezentului și a viitorului dintr-o probă de salivă, sfaturi „personalizate” despre un nou și fructuos stil de viață, informații despre boală și sănătate ori despre ascendenți, toate „citite” în globul de cristal al… cromatinei nucleare. Că pe alături s-ar putea să mai ofere și altora – de pildă concernelor farma și unora specializate în biotehnologie – acces la informații utile nu pare să impresioneze pe mai nimeni din seria clienților naivi. Oricum nu prea mai există secrete, grație digitalizării. Nimeni nu mai are ce ascunde și nici motive s-o facă, se spune. Nimic mai fals!

În timp ce unii își trimit prin poștă „materialul”, dornici să-și afle arborele genealogic și tainele facerii, alții – puțini la număr, dar mai „speciali” – se tem cumplit de furtul ADN-ului (le-o fi frică de descifrarea „genialității”?!) și își cară după ei dejecțiile, tacâmurile și patul cu lenjerie cu tot, ca nu cumva să afle adversarii ce… ADN-uri poartă. Deși unele țări au încercat să interzică astfel de teste, n-au reușit să stăvilească întru totul entuziasmul horoscopic. Tot mai puțini rezistă tentației de a-și împacheta ADN-ul într-un plic și a-l trimite într-o palpitantă călătorie de (re)cunoaștere. Par să nu conștientizeze că își vând pe nimic cele mai sensibile și mai valoroase informații și că tranzacția îi face mai transparenți decât sticla. Am văzut deja masacrele de pe Facebook, pentru ce suntem curioși să vedem de ce-ar fi capabil un DNA-book?

Demachianții genelor nu se lasă intimidați de faptul că știința nu cunoaște mai mult de câteva pagini din cele 3.000 de cărți a câte 1.000 de pagini, fiecare pagină făcând loc la 1.000 de cuvinte codificatoare de taine valoroase. De unde să știe clienții că șarlatanii care le promit diete personalizate habar nu au la rândul lor că, pentru a descifra astfel de taine, ar trebui secvențiate mai întâi ADN-urile câtorva miliarde de oameni? Aspiranții se mulțumesc cu ce pot primi în schimbul celor câteva zeci de dolari și cu valorificarea informațiilor înmagazinate în cele câteva gene cunoscute în prezent și prelucrate cu multă fantezie; Ofertanții aspiră la câteva zeci de mii de dolari din vânzarea datelor unor terți, iar cei din urmă au în vizor potențialul uriaș pe care-l reprezintă genomul pentru știința viitorului. Ce client ar fi în stare și cum să deconspire impostura? Multe științe, de la ereditate, diagnostic și prevenție până la oncologie și criminalistică, fac uz de analize genetice, revelații care au revoluționat lumea și pot detecta cele mai fine și mai sensibile urme.

Dar tocmai acea sensibilitate pare să joace o mulțime de feste tuturor și să-i trădeze pe mulți. Nimic nu e infailibil și, cu cât miza e mai mare, cu atât mai impardonabilă greșeala, culminând cu cea capitală. Perfecțiunea nu există, motiv pentru care orice nouă descoperire se cere savurată cu prudență. Mai ales atunci când sunt în joc vieți omenești. Pentru ca amprentele digitale să ajungă undeva, e nevoie cel puțin de degetele posesorului. În cazul amprentelor genetice, nu e nevoie întotdeauna și de purtător, ci sunt suficiente câteva zeci de celule dintr-un fir de păr, câteva scuame cutanate, sau o picătură minusculă de sânge, spermă ori salivă. Lucruri care pot fi purtate de orice – inclusiv de aripile vântului – și de oricine la mari distanțe. Tocmai de aceea, de la un test de paternitate și până la riscul de a dezvolta o maladie gravă, nu vorbim de certitudini, ci de probabilitatea de a fi sau a nu fi… procreatorul/progenitura cuiva și respectiv de a suferi cândva, în viitor, de o anume afecțiune. Mai e mult de urcat pe treptele dublului helix până să dobândim suficiente cunoștințe despre noi și despre lume. Posibil ca astfel de analize să nu ne trădeze nici inteligența și nici (in)cultura, fiindcă ele nu sunt exclusiv opera genelor, dar e posibil să ne periclităm soarta proprie ori pe aceea a rudelor, ca și a rasei din care facem parte, punând în mâna cui nu trebuie informații prețioase și care se pot întoarce cândva împotriva noastră. Chiar dacă ne-am pierdut mult din anonimitate „grație” digitalizării, asta nu înseamnă că putem continua șirul nechibzuințelor punându-ne soarta în mâini străine și mercantile.

Și cum rămâne cu afectarea emoțională la aflarea unor vești – corecte sau nu – despre „ce ne așteaptă”? Mai toți plecăm la „ghicit” cu speranța că vom afla ceva îmbucurător, altminteri am renunța la idee. Cui îi place să afle că mâine nu va mai fi, că va primi o lovitură groaznică, va suferi o pierdere cumplită, ori că va dezgropa secrete pe care le-ar fi preferat înmormântate pe vecie? Așa ceva nu e nici pe departe comparabil cu un joc de noroc, chit că și într-un cazinou se intră cu speranță. O medicină bazată pe date și condusă de cifre nu e nici personalizată și nici umană, iar pacienții nu au neapărat de câștigat. Ce angajator și ce societate de asigurări se dă în vânt după infirmități – reale sau doar posibile – înscrise vizibil în banca de date? Ce investitori ar refuza să cumpere informații capitale pentru afacerile proprii și ce morală i-ar împiedica să dea iama prin acele date? Prelucrarea lor e joacă de copil, grație inteligenței artificiale.

A-ți oferi ADN-ul pe tavă unor necunoscuți nu-i tot una cu a ceda drepturile de autor, ci e o fraudă. E ca și când ai vine niște drepturi de autor care nu-ți aparțin – în orice caz nu în totalitate. Și orice s-ar crede, există mulți interesați să intre în posesia acelor drepturi. Ce fel de control câștigi de fapt prin descifrarea ADN-ului, dacă marile concerne dețin cheia către propria-ți ființă? Concerne care se înghit unul pe altul, își schimbă numele, își șterg urmele, dispar și reapar sub altă înfățișare, mai ceva decât un cameleon. Și pe deasupra mai există și o mulțime de hackeri puși pe furtul de date și pe comerțul cu informații. Una e să donezi un rinichi și cu totul alta să donezi ADN-ul, chit că e doar o înșiruire de litere de care te poți lipsi mult mai ușor. Chiar dacă donatorii de ADN-uri o fac cu bună credință, dorind să vină în slujba științei și să faciliteze descoperiri novatoare (cum să vindecăm cancerul ori diverse boli ereditare), oamenii care reprezintă acele științe sunt doar oameni și nu sunt selectați neapărat de binele suprem. Cu toții ar trebui să știe că lucrurile pot degenera oricând – de pildă spre discriminarea genetică ori spre pervertiri drastice ale legilor biologiei prin dezvoltarea de arme biologice. Istoria ne-a tot predat și ne predă zilnic lecții despre cât de capabil e omul… de orice.

Se vorbește despre medicina personalizată, terapia individualizată și o alimentație asemenea. Pentru a se ajunge acolo e nevoie de Big Data, de multe și centralizate date personale. Înainte de a ni se confecționa o haină de comandă, ni se cere să ne dezgolim complet. Urmările pot fi însă imprevizibile. Chiar dacă astăzi nu se știe mare lucru, știința va progresa și e posibil ca în viitor să se afle mult mai multe. Și cine va mai putea opri avântul doritorilor de schimbări și va răci mințile înfierbântate? Cine va mai fi preocupat de definirea binelui și a răului și cine va mai face dreptate (încă și legat la ochi)? Nimeni nu e pursânge și nimeni nu reprezintă întruchiparea vreunei trăsături, ci doar un amestec versatil de calități și defecte, a căror pondere tot noi, societatea, o influențăm constant. Să ne (auto)cunoaștem, dar să nu ne vindem chiar toate tainele oricui. Nicio descoperire epocală, oricât de genială ar părea, nu trebuie folosită exclusiv, ci numai în context.