O lume minunată!

Fenomenul relativ recent al dresorilor de milionari săraci e normal în țara vânzătorilor de piei de cloșcă. Un articol recent, aparent bine documentat și clar orientat spre interese sprințare, ne spune că noi și bulgarii (care sunt un pic peste, normal) avem investiții pe cap de locuitor în fonduri mutuale deschise de 200 de ori mai mici decât cetățenii Europei occidentale. Între timp, președintele vede în jur o Românie educată. Atât de educată încât o mână de copii care nu au o reprezentare a semnificației propriilor gesturi sunt obligați să-i cânte „O lume minunată”! (Părinții or fi fost de acord?) Una cu peste 50% analfabeți funcțional și cadre didactice disperate. Cu farmacii și săli de jocuri pe toate străzile (și online) și cu 90% din bugetele de publicitate radio și TV venite fix dinspre astfel de surse. O Românie cu un procent copleșitor de îndatorați pe viață pentru plata unei case, incapabili să aplice o formulă simplă (aritmetică de clasa a patra) care să le arate în cifre paguba pe care și-o provoacă. (Asta n-ar fi o tragedie, dar compunerea acestor pagube, conjugată cu lipsa protecției cetățenilor la nivel de stat în fața raptului la care se dedau marile companii – fie ele financiare, de telefonie ori de furnizare a utilităților –, duce la întârzieri economice uriașe la nivel național.) O Românie atât de educată încât schimbă aproape an de an ministrul educației, de obicei cu un (alt) siluitor de logică, de bun-simț de limba română ori de toate astea la un loc.

Zilele astea unul dintre cei mai lăudați miniștri ai educației și-a declarat nemulțumirile față de noua lege a educației la televizor, într-un discurs ferm, dar instabil, cu o logică noduroasă, amestecând generos poncife cu afirmații pe care nu le-aș putea numi decât „profund superficiale”. Dumnealui ne-a spus că nu e nimic rău în a da meditații, atâta vreme cât nu e vorba de promiscuitate (în principal condiționări). Omite însă faptul că în Constituția României scrie că „învățământul trebuie să fie gratuit”, ceea se cam bate cap în cap cu sumele enorme plătite de părinți în fiecare an pentru ca odraslele să priceapă ce n-au reușit să le explice educatorii. Alături de alte afirmații despre starea sistemului, această sincopă contemplativă denotă o lipsă de înțelegere a proceselor care compun respectiva stare, deja cronicizată. Dar pagubele nu se opresc aici, ci merg la fundamente. Cum îi răspunzi un elev când te întreabă la ce-i trebuie cutare învățătură? „Dacă tu nu înțelegi la ce-ți servește, nu-i nicio problemă. Unul mai deștept ca tine va înțelege.” Ba chiar vine și cu un al doilea răspuns, ca să fie clară atitudinea antagonică față de un parcurs firesc al dezvoltării (și, prin asta, superficialitatea): „Nu e rolul școlii să-ți spună la ce-ți servesc derivatele și integralele. (…) Rolul școlii este să te învețe lucrurile astea.” Or, asta e tocmai coloana vertebrală a politicii care a produs rata imensă de analfabeți funcțional: livrarea de informații și abilități fără context și rațiune.

Școala le-a livrat elevilor (măcar teoretic) abilități de calcul (și încă o mai face, la anumite profiluri) suficiente pentru a determina un anumit număr de combinații sau anumite probabilități. Dar le-a spus vreodată că astea se pot folosi pentru a calcula șansele de câștig la pariuri? Armatele de pariori „experți” care, ca un făcut, ratează întotdeauna „de puțin” potul cel mare arată că nu. Tot asta arată și cei convinși că a fost cât pe ce să câștige la loto pentru că s-a tras 2 în loc de 1, cât aveau ei pe bilet. Asta pentru că nu le-a dat prin cap să-și dobândească abilitățile de calcul pentru a descoperi o „minune”: șansele ca un număr sp fie extras din urnă sunt egale cu ale oricărui alt număr, așa că nu ai ratat „la mustață” marele pot pentru că ți-a ieșit X+1 în loc de X, ci ai ratat și atât. Tot abilitățile de calcul din școala elementară ți-ar fi permis să înțelegi că, pentru obține câștigurile propuse de schemele piramidale (sau de structurile MLM, care sunt cam tot aia), de la un anumit punct încolo trebuie să participe populații care depășesc cu mult limitele națiunii. Și uite că românii au participat cuminți și la miile de escrocherii piramidale (ultima de care am auzit era prin 2008, parcă), și la miraje „selecte” în sistem MLM, fără a înțelege de fapt ce fac sau ce șanse au. Cam asta a produs școala care i-a învățat, dar a omis să le spună la ce le-ar folosi…

În prezent se fac eforturi pentru crearea unei discipline din sfera educației financiare. Manevra ar fi lăudabilă, dacă n-ar fi amăgitoare. În peisajul de azi al educației în acest domeniu  majoritatea profesorilor au interese particulare. Articolul citat mai sus, de pildă, țintește fondurile de investiții, care reprezintă doar o parte (de obicei mică) dintr-un portofoliu de investiții eficient. Așadar, eșuarea în publicitate devine foarte posibilă. Pe de altă parte avem elevii, cărora li se spune ce trebuie să facă, fără să li se explice prea bine de ce și cu ce consecințe. Am văzut foarte mulți „profesori” care le spun elevilor că trebuie să economisească, dar nu și ce înseamnă asta, inclusiv pentru propriile economii. Dar nu e tocmai asta una dintre marile hibe ale educației noastre tradiționale? Nu le băgăm pe gât copiilor analiză gramaticală fără să-i învățăm să jongleze cu părțile de propoziție? Nu le băgăm pe gât tabla înmulțirii fără a le arăta ce înseamnă? Nu îi punem să învețe istoria României din manuale asinoptice și cu un discurs prolix și calp? Nu le predăm literatură fără a le arăta geme ale literaturii autohtone și universale care i-ar putea face să vrea să citească mai mult? Nu îi trimitem la școală 12 ani sau mai bine ca să rămână cu lucruri pe care le puteau învăța în doi? Sigur, avem olimpici la mate sau la fizică, dar lumea nu e compusă doar din 1% din populație. Iar ca să fie minunată ar avea nevoie de o zecime din analfabeții de azi și de un număr înzecit de elevi care excelează într-un anumit domeniu. Deocamdată suntem ca în bancul ăla în care unul spune „Ce echipă am avea cu doi ca Xulescu!”, iar când i se spune „Ești nebun? Xulescu e o catastrofă!” răspunde: „Da, dar avem zece ca el!”