A lefui sau a nu lefui

“Şi voi locuitori ai Sionului, bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul Dumnezeul vostru, căci El v-a dat pe Învăţătorul dreptăţii; şi v-a mai trimis şi ploaie, ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.” (Ioil 2:23)

Și a fost odată o zi din acelea în care păsările nu-și găsesc locul și zboară a pagubă și li-i cântecul dat cu amar și tăvălit prin smoală. S-a uitat atunci Dumnezeu cu milă înspre livezi, căci fructele alintate erau numai de susurul izvoarelor, lipsindu-le din obraji rușinea de după cântecul mierlei. Dumnezeu împărțise binecuvântare slujbașilor săi și căta să-i fie dreaptă balanța. Pe Petru îl chinuia însă dorul de ducă. Dumnezeu, care îi știa păcatele, lăsă să-i cadă pana din mână și îi făcu semn să-l urmeze. Și tot colindând ei prin lume dădură peste unul care gândea că împărățește precum Dumnezeu din ceruri, dar numai cu titlurile, nu și cu responsabilitățile. Se înhăitase și cu alții asemenea lui, care îl preamăreau chiar și când îl luau în râs. Și avusese acela mare firmă de trâmbițe, de putea da de veste într-o clipită în toată țara. Pe dinafară era vopsit gardul, iar de după stâlpii de luat semnal se ruguia leopardul. De dat nu dădea nici lui Dumnezeu, nici cezarului. Așa se lăuda cui stătea să-l asculte. Dară de dat dădea cezarului, dar nu în visteria poporului, ci în șorțulețul de la privată. Dumnezeu osândise pe câțiva de aceeași soartă, dar cezarul, sfidând opreliștea, avusese grijă să trimită până și acelora pachet din cea străinătate. Când omului aceluia i-a ajuns la urechi că avea să fie supus legii, s-a gândit să cumpere ceva tăcere. Își luase în minte că ar fi putut ajunge mare prooroc.

Dumnezeu cugeta la mintea lui, că atunci când lua haine lumești îl trăgeau de mână și obiceiurile firii. Dar nu apucă să zică Dumnezeu cuvânt, că Petru se și grăbi să sară în ajutorul omului, blagoslovindu-l:

-De te vei îndrepta, sinagogă îți voi zidi, cum n-a mai văzut păcătosul!

Dumnezeu zâmbi, căci până la dimineață buhele aveau să-și întoarcă roata ochilor de trei ori, iar Petru avea să uite că a dat de pomană.

Omul, crezând că-l avea pe Dumnezeu de partea lui, a zis să tragă după el și gardul, că dragă îi rămăsese ruguiala leopardului. A ridicat sinagogă mândră, dar la temelie nu a pus nădejde, ci setea lui de arginți. Nu a gândit dincolo de alb și negru, ci a făcut legile lui, care legi erau tot cu dichis și cu mulțumire de sine. Cuvântul, însă, stătea pe loc și nu se ridica nici aruncat cu piatra. Pe dinafară, ce construise arăta a spital, aseptic, liniar, dar fără drag de oameni. Pe dinăuntru, răul dădea fierbințeli, căci nu din focul lui Prometeu s-a născut lumea, ci din cea mai blândă dintre lumini, dar aprigă la mânie.

La începutul pandemiei scăpate pe piață de incontinența gândurilor fără Dumnezeu, pe când încă mai aveam cont de rețea socială, am apucat să comentez pe marginea unui filmuleț în care Adrian Sârbu îl juca pe Morgan Freeman în Almighty. Astăzi, rememorând, mi-am adus aminte de câteva cuvinte ale actriței Rodica Mandache, care susținea că oamenii îl fac pe Dumnezeu să râdă. Când nu îi e cu supărare, probabil. Adrian Sârbu a apărut în peisajul național în 1989, când masonii se jucau de-a revoluția, deloc conștienți că-și vor arde aripile. Jurnalistul Ion Cristoiu a spus despre Sârbu că a schimbat fața televiziunii. Cu ajutor dinafară. Angajații lui Sârbu au plecat la specializări în America. Eu zic burse sorosiste. Mă poate contrazice, dar discursul lor de astăzi confirmă ceea ce spun. Ideile s-au propagat în salturi geometrice. PRO TV părea să aibă ținută, moralitatea însă e o altă poveste. După ce a plecat din CME, compania care i-a ținut de șase ca să țină topul în România, Sârbu s-a vândut ieftin, păstrându-și însă poziția de după paravan. Filmele gen saga Ramonei și selfie-urile, regizate de partenera dumisale, i-au trimis mințile în tabără în vacanța mare. Suferințele Ramonei, pe care nici Werther nu le-ar fi întrevăzut, au fost puse pe hârtie de unul din finii părinților mei, un copil bun. Nu știu cum a fost posibil ca un astfel de titlu să lovească cauciucul conștiințelor editurilor și librăriilor. Nu știu cum luptătoarea mamă a lui Andrei a putut fi de acord cu titlul cărții. La apariția rețelelor sociale, însă, vulgaritatea a lovit în lipsa de respect pentru coaste a poporului român. Când Adrian Sârbu a inaugurat proiectul Aleph, cofinanțat, din ce am citit și eu în online, de Marius Tucă și Cristina Iacob am crezut că va profita de cea de-a doua șansă la calitate, poate pe alte principii. Titlurile pompoase m-au făcut să apreciez mai mult chemarea bibliotecii. Adrian Sârbu era decis să țină pasul cu timpurile noi, să facă pe plac superficialităților tinerelor generații. La decernarea a nu știu ce premii, la care nu a mai fost invitat să prezinte, Ricky Gervais l-a călcat apăsat pe Di Caprio, nu pe bombeuri, ci pe nesocotința ursului. Cu fiecare ceremonie vârsta partenerelor actorului american a scăzut. Un fel de pedofilie retardată, partenerele nu sunt minore, dar nu existau sau nu se născuseră pe vremea când virilitatea faimoșilor a dat piept cu primele semne de depresie cauzată de chelire.

M-am uitat și eu de câteva ori la niște emisiuni de pe Aleph. Alb și negru, monocrom de negru pe sub unghii. Un 69 beteag, zile și nopți de pripas. Formă fără fond.

Am citit de curând, cu un pic de întârziere, că Aleph a intrat în insolvență. Îi las pe dușmanii lui Adrian Sârbu să se bucure. Multora le-a făcut servicii. Pe alții i-a păcălit. Un CV impresionant care nu înseamnă de fapt nimic. Pe inimă nu are însă un bolovan, chiar dacă uneltește să se pună în valoare: Adrian Sârbu a luat-o în grijă pe Teo Trandafir atunci când a fost nevoie.

“Joc de focuri, joc de inimi –

ostenescu-mă să număr

înc-o dată aștri minimi.

Focuri mari și focuri line –

câte văd, atâtea inimi

bat în spații pentru mine.

Ard în văi și pe coline

inimi mari și inimi line.” (Lucian Blaga, „Pleiadă”)