Abuz de amnezie

Abordez rar teme politice și încă și mai rar mă ocup de politicieni, specimene care n-au reușit încă să-mi câștige doza minimă de respect și încredere. Și după toate probabilitățile nici n-o să le reușească vreodată, nu în ultimul rând pentru că respectul și încrederea cetățenilor nu fac parte din trusa lor de prim-ajutor, oricât de mult se iluzionează cu asta. Se mulțumesc să-și sponsorizeze cățăratul cu ce obțin din defăimarea adversarilor, așa că ce rost ar avea truda pentru respectul alegătorilor? Nu vreau să mai adaug un rău celui ce mi se face oricum, așa că nu-mi irosesc timpul și energia în confruntarea cu morile de vânt ori cu brațul lung al trăgătorilor de sfori, aceiași pe tot mapamondul, indiferent de culoarea și limbarița cu care își vopsesc și înzestrează marionetele. Dar uneori paharul se revarsă și mă văd nevoită să împrospătez memoria proprie și pe cea colectivă cu detalii măturate îndelung sub preș. Unii practică abuzul de putere (de îndată ce le încape pe mână), alții abuzează de uitare. Uită când și unde s-au născut, îi uită pe cei care le-au dat viață, uită și cum îi cheamă, dacă interesele o cer. Singurul pe care nu-l uită e firul de ață de care le stau agățate destinul și cariera.

Și eu i-aș fi uitat cu plăcere și nu i-aș fi pomenit nici acum, dacă n-aș fi descoperit că amnezia e molipsitoare și că politicienii nu sunt singurii elevi sârguincioși la școala imposturii, unde se recită sloganuri de genul „Eu n-am spus niciodată asta!”, „Eu am spus întotdeauna că…” și mai nou: „Nu-mi amintesc!” Le folosesc în funcție de trendul adierilor ce amenință să devină uragane și să-i doboare de pe tronuri. Le auzim din ce în ce mai des și din gurile managerilor de (in)succes, al formatorilor și liderilor de opinii, în general al vorbitorilor cărora le displace profund ascultatul. Firește că și-au învățat cu toții lecția și știu că mulțimile sunt extrem de maleabile și receptive la manipulări și că se lasă purtate de aripile vântului oriîncotro, dacă sunt bombardate cu frici colective subtil plasate. Dar uneori fricile se infiltrează și în propria ogradă, și atunci nu mai rămâne decât un refugiu: amnezia.

La vremea respectivă, pe când mi se preda arta comunicării cunoștințelor medicale, am fost revoltată de insolența reprezentanților mass-media care ne învățau practic cum să le ocolim întrebările, oricât de obraznice, la viitoare interviuri. Datoria presei este să pună întrebări necruțătoare, iar a interpelaților să evite răspunsul franc folosindu-se de diarei verbale alături cu drumul, fixându-și aprioric trei, patru mesaje-cheie pe care să insiste până la instalarea vomei (la ei înșiși, dacă mai păstrează ceva urme de bun-simț, și apoi și la public). Presa nu părea interesată câtuși de puțin de aflarea „adevărului”, care nu i-ar fi creat decât probleme în plus, așa că își educa posibilii viitori interlocutori cum să-i dea ocoluri cu abilitate. Cu acea ocazie aveam să descopăr că viitorii experți în comunicare proveneau din multe domenii de activitate. Nelipsiți erau politicienii, indiferent de câte hoarde de „consilieri” înghițitori de sume fabuloase dispunea fiecare. În cel mai scurt timp profesioniștii din media făceau din cei mai mocofani vorbitori oratori care ar fi făcut cu brio concurență celebrităților antice. De atunci evit pe cât posibil să-mi maltratez auzul cu fraze prefabricate, iar când o fac, mă străduiesc să descifrez nerostitul și să scotocesc după motivul pentru care se dau târcoale îndărătnice unui simplu „da” sau „nu”.

Nu mi-aș fi imaginat însă că din tactica inducerii în eroare va face parte și (ab)uzul de uitare și că practicarea amneziei va conduce la o adevărată epidemie de… Alzheimer 2.0. Întocmai ca virusul Corona, care s-a vrut excepție printre microorganisme atacând de-a valma toți hominizii planetei, și noul tip de amnezie atacă orice fost sau actual (i)responsabil – indiferent de vârstă, sex, gen ori orientare și se manifestă printr-o pleiadă de simptome care mai de care mai îngrijorătoare. Unii și-au pierdut corespondența din calculatoare, ori și-au șters „din greșeală” mesajele; alții și-au pus la treabă concasoarele de documente, ori au distrus hard disk-uri, iar alții – și aceia constituie majoritatea – nu-și mai aduc aminte pur și simplu să fi spus, scris, promis, decis ceva și, prin urmare, nu mai pot fi de niciun folos, mai ales judecătorilor însărcinați să facă, în sfârșit, lumină.

Unul dintre cele mai revoltătoare cazuri e cel al fostului cancelar din Austria anilor 2017 -2019 și 2020-2021 – două mandate ferfenițite ce însumează puse cap la cap vreo 38 de luni. Nu tocmai un record demn de geniul cu care se crede(a) înzestrat copilul-minune al politicii, adus aproape de pe băncile școlii neterminate să spele renumele partidului ajuns în cădere liberă. Nu a putut să-și ducă la capăt mandatele nu atât din cauza opoziției (care rămăsese fără destule voci), cât „datorită” (ne)înțelegerilor cu așa-zișii parteneri de coaliție care și-au păstrat, firește, năravurile sub noua blană. Când te înfrățești cu imaginea din oglindă ori cu opusul ei, trebuie să te aștepți la tot felul de surprize. Așa și cel mai tânăr, mai talentat, mai atractiv și mai destoinic cancelar din istoria fostului imperiu, care, prin șarm și retorică amețitoare a sucit capete după capete, până a ajuns în fruntea bucatelor. Odată ajuns în vârf a fost și el cuprins de beția puterii, în pofida tinereții (sau poate tocmai grație nerăbdării inerente vârstei) și a trecut la împărțirea feliilor de tort cu mărinimia celui neimplicat în corvoada bucătăritului. Costurile n-au avut nici cel mai mic impact asupra largheței cu care s-a făcut împărțirea bucatelor. Deviza mărinimosului regim a fost „Coste cât o costa!”. Și s-a ținut de cuvânt, mai ales în pandemie, când a azvârlit ajutoare peste ajutoare după cei care nu aveau nevoie de vreunul, în timp ce micii întreprinzători, spoliați de puterea de absorbție a magnaților, închideau porți după porți ori căutau să-și prelungească măcar cu câteva luni agonia cu câțiva stropi răzleți.

După ce pandemia a fost dată deoparte cu brutalitate (calculată) de diverse alte priorități, au început să se audă voci răzlețe prin opoziție, ca și printre cei pe care subvențiile și alte „măsuri de protecție” nu-i lăsaseră să moară, și care au vrut să afle cui datorau pierderile și la ce folosiseră sacrificiile lor. Și, așa cum se întâmplă de obicei, cine caută găsește… uneori chiar mai mult decât și-ar fi dorit să afle. La un moment dat s-a lărgit cercul neîncrederii în coaliția de guvernare și membrii guvernului au fost împresurați de întrebări. Luni întregi, șiruri de „responsabili”, de la cancelar și miniștri la secretari de stat și consilieri, s-au perindat prin fața comisiilor de anchetă și de control parlamentar și, ce să vezi: Marea majoritate nu și-au mai amintit… mai nimic. Locul fruntaș l-au deținut înșiși purtătorii cheilor cămării cu tezaure, fără de care nu mișca nimic în front.

Deținătorul recordurilor nu s-a dezmințit nici cu ocazia anchetelor: a reușit incredibila performanță de a proclama 29 de lacune de memorie la întrebările comisiei într-o singură zi. Nici confidentul său, ministrul de finanțe, nu a fost mai prejos și a declarat nonșalant de 86 de ori că și-a pierdut memoria și că nu poate contribui la dezlegarea enigmelor. Asta după ce-și „pierduse” și laptopul pe care-l trimisese la plimbare cu soția în căruciorul bebelușului. Cutremurător, când te gândești că ambii numărau doar 34 și respectiv 39 de primăveri! Ghinionul lor și al restului clicii este că s-a ivit de unde se așteptau cel mai puțin un martor-cheie care, dornic să-și scape pielea, și-a amintit mult prea multe lucruri. Așa se face că locul comisiei de anchetă – care ar fi adus cel mult un blam sortit uitării în cel mai scurt timp – a fost luat de tribunal și cancelarul de excepție s-a ales în prima instanță cu o condamnare  la 8 luni cu suspendare condiționată pentru fals în declarații. Și ăsta e doar începutul unui lung șir de procese și procesări ale căror costuri vor fi achitate de eternii plătitori de taxe și impozite și care ar fi putut fi evitate dacă minciuna n-ar fi insistat să intre în cursă, în ciuda prea scurtelor picioare. Nu-mi fac iluzii că giganții industriali care l-au luat sub aripa lor ocrotitoare de cum i s-a prăbușit statuia se vor sinchisi de asemenea fleacuri, dar asta e eterna poveste cunoscută de noi toți.

Și mai revoltător mi se pare, însă, cazul tras la indigo al unuia dintre „corifeii” pe umerii cărora s-a aflat la vremea respectivă povara destinului pandemic. Povară asumată – din ce motiv va fi fost – chiar de purtător, care s-a oferit cu insistență să poarte Cuvântul, să consilieze deținătorii puterii de la vremea respectivă și să facă ordine printre informațiile care (se s)curgeau necontenit. Anthony Fauci a fost numele vehiculat de o planetă întreagă, model de erudiție pentru unii și obiectul revoltei colective a „conspiraționiștilor”. Chemat de curând în fața Congresului american pentru a se expune (sub jurământ) unor întrebări rămase pesemne fără răspuns și pentru a limpezi ceața ce continuă să dăinuie în spațiul pășunat de Persoana Sa, a depășit recordul austriac și a înscris în doar două zile și 14 ore de audieri peste o sută de goluri de memorie referitoare la chestiuni cărora pe vremea pandemiei le răspundea înainte să apară: originea virusului ori măsurile care se cereau luate pentru a-i împiedica răspândirea. Bunăoară, el și colaboratorii apropiați au combătut preventiv conspirațiile și au știut încă din 19 februarie 2020, la momentul când era absolut imposibil să se știe asta, că „virusul are o origine naturală, în fauna sălbatică, așa cum și-o au multe alte virusuri”. Nu a scăpat nicidecum dintr-un laborator și mai cu seamă nu din Wuhan, unde, întâmplător sau nu, cu acordul său (nerecunoscut oficial) se desfășura cercetare axată pe gain-of-function (despre asta am vorbit la vremea respectivă).

Interogatul și-a amintit detalii esențiale despre deficite sistemice în sistemul public de sănătate american, dar memoria i-a cedat brusc atunci când a venit vorba de rolul său concret în eșecurile înregistrate în gestionarea pandemiei. Unul dintre criticii săi, Prof. Dr. Scott Atlas, membru în Corona Task Force la Casa Albă din 2020 (critici care au determinat colegii de la prestigioasa universitate Stanford să se distanțeze public de opiniile pe care ei nu le împărtășeau) i-a pregătit lui Fauci un chestionar lung cu privire la „succesele” măsurilor luate în baza recomandărilor sale. Ce impresie poți câștiga cu privire la disfuncția cognitivă a unei somități care nu-și mai amintește ce decizii a luat și pentru ce cu doar trei ani în urmă?! Mai e cazul să ne întrebăm cum vor decurge lucrurile altundeva când o să înceapă procesele comunitare, naționale, locale etc.? Pe cine mai miră că unii și-au pierdut preventiv telefoanele mobile ori au trecut la capitolul strict secret datele studiilor clinice ori clauzele contractelor grele de miliarde?

Cine știe câți s-au amestecat și vor continua să se amestece în tărâțe. Datoria noastră, a celor care nu vor și nu pot să uite, este să-i arătăm cu degetul și altora amenințați să fie prinși în vârtejul pretextelor și duși de valul amnezic. Să nu lăsăm lumea să se umple de uituci și de uitare… E la fel de oribil să te afli la discreția mincinoșilor notorii ca și a „victimelor” noii variante de Alzheimer . Nu ne rămâne decât să ne îngrijim memoria și să le aducem aminte periodic „uitucilor” cine sunt și pe cine ar trebui să reprezinte. Să-i ajutăm să-și amintească, fiindcă nu de amnezie suferă, ci de oportunism și de ticăloșie. Avem (încă) la îndemână instrumentul. Este același de care s-au folosit ei înșiși la vremea când nu puteau/voiau să tacă. Marele internet poate șterge multe, dar nu orice și nu de oriunde. Dacă ar fi tăcut atunci, n-ar mai fi nevoiți acum să facă pe filozofii… tăcând tocmai când sunt interpelați. Valabil și pentru media majoritară care a schimbat vociferarea pandemică pe tăcerea misterioasă cu care învăluie epidemia de amnezie. Nu întotdeauna amnezia te ferește de sperjur, uneori e mai grăitoare decât orice logoree.

Nu în ultimul rând, ar trebui să avem în minte următorul lucru: Încă din preistorie, comunitățile aveau un respect deosebit pentru bătrâni și îi tratau „regește”. Misterul cultural nu e deloc complicat: ei erau aceia care văzuseră „de toate” și aveau un portofoliu impresionant de cunoștințe, inclusiv despre plante aducătoare de moarte sau alinătoare de dureri. Ei erau discul de memorie al comunității, și puteau să readucă viața ori să alunge moartea, așa că cei din jur aveau grijă de ei.  Astăzi nu mai dăm doi bani pe memoria celor trecuți prin viață și ne bazăm pe senilizații trecuți prin listele cu favoruri ale păpușarilor. Renunțăm de bună voie la memorie, considerând că o putem regăsi întreagă atunci când o să ne trebuiască neapărat. Iar asta s-ar putea să ne coste foarte mult. Măcar de-am avea cu ce să achităm costurile.