Alexandru Surdu – a operat cu dezinvoltură în teritorii accesibile cu ai săi, filozofii

Făcut să joace în filme. Bărbat înalt, elegant, surâzător ca şi cum meditaţiile filozofice la care îl îndemna traiectoria pentru care optase ca intelectual ar fi staţionat doar pe partea însorită a planetei.
Am descoperit cunoştinţe comune cu profesorul Alexandru Surdu şi asta mi-a servit în a-l aborda, căuta, a-l reţine în câmpul deschis al conversaţiei. Ales de colegi vicepreşedinte al Academiei, iată o şansă în plus de a-l vedea, de a-l urmări din imediata apropiere. Nu înseamnă că e uşor de prins. Are responsabilităţi pe paliere de vârf în domeniul său de pregătire. Dincolo de îndatoririle în perimetrul instituţiei din Calea Victoriei, conduce, ca director, Institutul de filozofie şi psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”. Soarta s-a comportat ciudat cu el, ridicându-i în drum obstacole şi oferte ciudate. Şcolit la „Şaguna” – încă un produs al liceului pe geamurile căruia pătrund năvalnic valurile de clorofilă de pe Tâmpa – îşi va încerca norocul, din motive pe care nu le cunosc, la Facultatea de construcţii. Nu ştiu nici de ce n-a mers. Ajunge la Filozofie, în amfiteatrele căreia îşi intersectau paşii Atanase Joja (logică), Mihai Ralea (psihologie), Stanciu Stoian (pedagogie), Henry Wald, Tudor Bugnariu. Norocul îi surâde. Ajunge să lucreze în laboratoarele de gândire ale Centrului de logică al Academiei, înfiinţat şi condus de Joja, ce preia, la începutul anilor ’60, şi demnitatea de preşedinte al Academiei. Este inclus în cercul de logică clasică condus de academicianul Dan Bădărău. Se implică în colaborări cu Anton Dimitriu, cu Dinu Noica, înainte de a apuca pe drumul singurătăţii, spre Păltiniş.

Iarăşi nu ştiu ce s-a putut întâmpla de a ajuns la adrese colaterale. Stagiul la Biblioteca Centrală Universitară poate fi văzut, cu îngăduinţă, ca o etapă robincrusoiană favorabilă studiului, un fel de meci de tenis cu mingea trimisă în peretele din faţă – permanenţa cărţii de calitate te hrăneşte generos, provoacă aglomerare de întrebări, generează îndemnuri spre colocvialitate, terenul, din acest punct de vedere, se comportă secetos, arid. Interogaţia – cheie: unde ne sunt gânditorii? În schimb, încorporarea în forţă la Facultatea de zootehnie de la Agronomie, cu reprize de practică, pe vară, la Institutul de cereale şi plante tehnice de la Fundulea ridică serioase semne de întrebare, logice, cu privire la modul în care societatea îi priveşte implicarea.

Redresarea se produce. O bursă la Amsterdam îl adună sentimental. Îl aşteaptă, finalmente, catedra. Îl aşteaptă lucrurile în stare să-i direcţioneze gândirea şi exprimarea. Operează cu dezinvoltură în teritorii accesibile cu ai săi, filozofii. Nu-şi ascunde respectul şi atitudinea îndatoritoare faţă de dascăli, precum Radu Stoichiţă, Alexandru Boboc, Wald, Bugnariu. Îşi inventariază teme ce i-au ocupat interesul şi devotamentul intelectual: logica intuiţionistă, neointuiţionismul, formele prejudiciative, gândirea speculativă, mărturiile anamnezei. Primesc, în ritmul în care apar, volumele ieşite de sub tipar. Îmi convine această precizare făcută în emisiune de acad. Alexandru Surdu, când a venit vorba de subiect: „Nu e cazul să ne mai întrebăm, cum o fac unii în mod tendenţios, dacă există sau nu filozofie românească. Și anume un fel de filozofie stranie, diferită de orice altă filozofie. Ea a existat, cu specificul şi cu propria ei diversitate de orientări şi stiluri şi, ceea ce e mai important, va exista în continuare, în ciuda oricăror adversităţi”. Cu alte cuvinte: Negativişti din toate zările, aici nu!