Amsterdam: Mîncatul pe unde apuci

Organizarea de şantier la restaurant

Ştiam din experienţă că nu trebuie să mă las înşelat de titluri. La Marsilia, într-o duminică după-amiaza, cum toate magazinele alimentare erau închise, n-am avut încotro:
A trebuit să deschid uşa restaurantului din holul hotelului.

Localul era pustiu. Din bucătărie se auzea însă zgomot de veselă, semn că nu nimerisem aici la finele unui dezastru nuclear. După vreun sfert de ceas de aşteptare, s-a înfăţişat un ospătar a cărui mutră mă lăsa să bănuiesc că făcuse pînă atunci lucruri ruşinoase, atît de serviabil era. Meniul avea proporţiile unui tratat întocmit de un colectiv al Academiei. Titluri care mai de care mai aţîţătoare, că-ţi venea să te saturi doar traducîndu-le în română. Am comandat unul care suna cam aşa:
Friptură de viţel în sînge, bine garnisită cu cartofi.

Îmi şi imaginam, stimulat şi de foame, o farfurie uriaşă, cît Pămîntul, înainte de a se descoperi că e ca un măr, şi nu ca o tipsie, străduindu-se să ţină în marginile sale neputincioase un sfert dintr-un viţel, îngropat într-un deal subcarpatic de cartofi. La cîteva minute de la prima descindere, cetăţeanul binevoitor a revenit pentru ceea ce s-ar numi, în construcţii, organizarea de şantier. A adus mai întîi sarea, piperul, oţetul. La al doilea transport s-a înfăţişat cu o lumînare. A plantat-o într-o farfurioară de pe masa de un alb desfrînat, şi-a dat la o parte poalele şervetului de la brîu şi a scos o brichetă. Scăpărînd-o, a aprins lumînarea, pe care a ţinut s-o aşeze cît mai central. Era un spectacol estetic extraordinar. Din nefericire, venisem să consum o friptură, şi nu o capodoperă a artei de a amenaja o masă. Din tot ce aveam acum la dispoziţie, îmi putea fi de folos doar lumînarea. Dacă aş fi fost musulman, desigur. Ştiindu-mă, totuşi, creştin ortodox, îmi era completamente inutilă. Nici măcar flacăra, dat fiind că în cartea mea de muncă nu scrie „Înghiţitor de flăcări”! Starea mea de spirit s-a mai îmbunătăţit la cel de-al patrulea transport, din seria ce părea nesfîrşită a organizării de şantier, dacă ne raportăm la construcţii, sau a uverturii, dacă, intelectuali fiind, ţinem morţiş la o comparaţie vizînd un domeniu al spiritului. Ospătarul mi-a pus în faţă o farfurie de proporţiile unui latifundii din ţările Americii Latine. Era, într-adevăr, un semn dătător de speranţă. Conţinutul se anunţa corespunzător titlului. Optimismul, fabricat pe loc de stomacul meu gălăgios, agresiv ca un sindicat la anunţul de restructurare a întreprinderii, mi-a asigurat calmul pentru încă un sfert de oră. Cînd prinsesem să dau semne de leşin (luasem loc la masă cu vreo oră în urmă), uşa batantă a bucătăriei a zvîcnit scurt, lăsînd să treacă printre aripile sale înguste ospătarul cu o tavă imensă. Mai ceremonios ca înainte, de parcă mi-ar fi dat să semnez un tratat de încheiere a păcii după un război sîngeros, cetăţeanul mi-a pus dinainte o farfurie şi mai mare decît latifundiul de smalţ. În mijlocul noii imensităţi se găsea cu greu, pierdută în albul strălucitor ca un terorist urmărit prin satelit, o bucăţică de friptură. La vreo cîţiva milimetri de ea, se fălea cu aspectu-i estetic un cartof. De cealaltă parte îi răspundea o foaie de salată, pe care se afla o boabă roşie. Aranjamentul producea o imensă satisfacţie intelectuală. Era atît de frumos încît gîndul că va trebui să iei cuţitul şi furculiţa, să tai bucata de carne, să sfărîmi cartoful, să mişti salata de la locul ei, îţi dădea fiorii pe care i-ar încerca un soldat pus în faţa ordinului de-a o distruge pe Venera din Millo.

Pagini: 1 2 3