Amsterdam: Mîncatul pe unde apuci

Cum m-am lăsat manipulat de Meniu

Se înţelege că mi-a fost mai foame după aia. Cu astfel de experienţe mă bucuraseră restaurantele luxoase, în care mîncatul propriu-zis era o simplă anexă. Cu toate acestea, ajuns la Amsterdam pe seară, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aşezat confortabil la masa uneia din pizzeriile care au pus stăpînire pe Rembrandtplein. În jur, lume de după-amiază, într-un oraş turistic precum Amsterdamul. Ospătarii umblau printre mese cu aerul unor agenţi FBI pe cale de a descoperi un criminal. La masa de alături, un grup de fetişcane de origine spaniolă se dădeau cu patinele pe rotile. Toate urîţele foc, dolofane şi ochelariste. Genul de adolescente care-şi consumă excesul de hormoni în întreprinderi intelectuale. Celelalte, frumuseţile răpitoare, capodoperele fizicii şoldurilor şi a sînilor, aveau alte treburi. Peste cîteva mese, cum priveam drept în faţă, doi tineri se giugiuleau în timp ce haleau o pizza cît Imperiul italian de pe vremea lui Mussolini. Din cînd în cînd, junele se întindea peste masă şi, cu firimituri de brînză pe limbă, o ţuca pe jună, la rîndu-i plină de firimituri, pe nas. Spaţiul dintre mese şi părculeţul care-l adăpostea pe Rembrandt în varianta de bronz, cu pălăria acoperită de găinaţul porumbeilor, devenise între timp scena primului spectacol de stradă. Un bărbat la vreo 30 de ani, cu trăsături de bolnav incurabil, chinuia o armonică. Îl seconda, pe post de somaţie că trebuie să fim generoşi şi financiar, un bătrînel lovit de boala lui Parkinson. Comandasem pizza, conducîndu-mă după denumirea sforăitoare din Meniu. Această încălcare a principiului de a nu mă lăsa manipulat de titlurile date diferitelor mîncăruri avea să mă coste scump. Pizza era astfel rostuită încît, la cîteva minute după ce lichidai şi ultimul cuib de rezistenţă, te lua cu asalt o sete nebună. Care sete nu putea fi ostoită decît cu băuturile tradiţional turistice. Şi ele astfel alcătuite încît să-ţi mai fie sete după suficient de mult pentru a spori rata profitului multinaţional.

Lecuit definitiv de restaurante celebre, în zilele următoare m-am concentrat pe găsirea localurilor cu mîncarea la vedere. În chip inexplicabil, însă, Amsterdamul n-are aşa ceva. Abundă, în schimb, serviciile Take away ale tuturor magazinelor alimentare, pizzeriilor, cafenelelor. Poate de aceea, la Amsterdam, mîncatul la mese aşezate în plină stradă e concurat de mîncatul pe unde apuci. Cele mai multe mese sînt luate direct pe jos. Pe asfalt, în Dam, mai ales în jurul Monumentului Naţional. Pe iarbă, în parcurile mari şi mici ale oraşului. Din acest punct de vedere, Vondelpark e un imens restaurant în aer liber. Pe spaţiile verzi, alături de inşi care dorm, citesc, se giugiulesc sau, pur şi simplu, stau cu faţa-n sus, poţi vedea numeroase perechi ori chiar familii, aşezate în jurul ziarului desfăcut şi întins pe post de faţă de masă. Unde nu sînt parcuri, sînt bănci. Mai comode decît pajiştile, băncile au avantajul că pot fi folosite în acelaşi timp şi ca mese, şi ca scaunele din jurul meselor.

Cel mai des folosite sînt însă tomberoanele.
Oferă consumatorului iluzia că ia masa la un bar de lux.

Însufleţit de atmosfera asta cîmpenească, am dat frîu liber practicii de a mînca pe unde apucam. Am luat astfel prînzul pe o bancă dintr-un scuar de pe Leidsestraat, în capul podului de peste Keizersgracht. Am avut tovarăşi de masă un indian strivit de turla unui turban, un negru bătrîn, amintind de slujitorii albilor posesori de plantaţii din filmele americane de Oscar, şi un cetăţean care, judecînd după privirile ce-i fugeau în toate părţile, provenea din Europa Centrală şi de Est.

Cîteva zile mai tîrziu, puteam fi văzut împărţind felia de parizer cu un stîrc pripăşit în scuarul de la intersecţia canalului Prinsengracht cu Haarlemmer Stadt.
Pe canal treceau una după alta ambarcaţiuni cu turişti. Şi, cum malul era scund, mulţi simţeau nevoia să-mi strige veseli:
Poftă bună!

Pagini: 1 2 3