Arghezi despre cercul închis al Politicii Românești

Roman modern. Deşi l-am terminat cu ceva timp în urmă, despre volumul Le Roman du Conquérant de Nedim Gürsel, scris şi publicat pentru limba franceză de prozatorul turc (Éditions du Senil, 1996) mi-a fost imposibil să scriu.
Întîrzierea mă văduveşte de ideile ivite spontan, după criteriul scînteilor născute din bătaia ciocanului în nicovală.
Încerc, totuşi, cîteva concluzii, nu neapărat necesare.

Aşa cum am mai scris, nu întîmplător titlul e Romanul Cuceritorului. Autorul pune la lucru formula modernă a romanului care se prepară sub ochii noştri, asemenea omletei cu miros preparate în direct de bărbaţii-bucătari la emisiunile tv de Gastronomie. Partitura consacrată lui Mehmet al II-lea se defineşte astfel ca exprimînd punctul de vedere al unui scriitor turc din vremurile contemporane (apare şi o lovitură de stat militară, septembrie 1980), ambiţionat să întocmească un roman despre Mehmet Cuceritorul pornind de la construirea fortăreței Rumeli Hisari.

Conceperea romanului are loc într-o yali (vilă din lemn ridicată pe malul Bosforului) situată peste strîmtoare, faţă-n faţă cu Cetatea. Cum Cetății i se mai spune şi Bogazkesen (Taie-Strîmtoare sau Taie-Gîtul), producţia urmează să poarte titlul Bogazkesen.

O parte a romanului e consacrată facerii romanului Bogazkesen. Amănunte privind documentarea, transcrierea trăirilor de autor, notaţii despre actualitate, relaţia erotică cu o femeie. Din cînd în cînd, cititorul ia cunoştinţă şi de paginile deja scrise ale romanului, veritabile reuşite ale romanului istoric:

Construirea lui Rumeli Hisari, scufundarea corăbiilor veneţiene care vor să treacă prin strîmtoare fără a da socoteală turcilor, sfîrşitul lui Halil Paşa, rugăciunea lui Mehmet în curtea moscheii care-i poartă numele, asediul şi luarea Constantinopolului.

Aproape 100 de pagini se vor jurnalul lui Nicola, tînăr veneţian căzut prizonier la scufundarea corăbiilor, convertit la Islam sub numele de Selim şi devenit unul dintre amanţii lui Mehmet al II-lea. Graţie acestui jurnal beneficiem de perspectiva asediatorilor otomani ai Constantinopolului în momente ştiute pînă acum doar din perspectiva asediaţilor: bătălia de spargere a blocadei navale de către navele bizantine, utilizarea Turnului de asalt, atmosfera premergătoare asaltului, jefuirea Constantinopolului.

Fiind vorba de o proză modernă, autorul romanului Bogazkesen se întreabă preţ de cîteva pagini, dacă să-l omoare sau nu pe Nicola. Şi-l omoară pînă la urmă. Tînărul visa să violeze o bizantină după intrarea în Constantinopol. E pe cale s-o facă, dar femeia îi înfige un pumnal în spate.

Obişnuit cu formula romanului care se prepară sub ochii cititorului dau deoparte paginile despre cum s-a scris romanul Bogazkeren, pentru a mă opri şi a lua în serios paginile de roman istoric despre Mehmet al II-lea.

*

Cerc închis. Scriam mai demult, citînd o tabletă argheziană, că marele publicist se arăta îngrijorat de cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică îşi închide porţile, pune lacătul şi trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea fusese abordată de Arghezi în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin bucata Generalul Alevro din Bilete de papagal.
De data asta, Tudor Arghezi se opreşte asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:
Numărul mic al oamenilor politici, efecte ale folosirii şi refolosirii ca pe nişte materiale dispuse recondiţionării, aceleaşi persoane în toate demnităţile:

„Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.”

Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecţionarea pentru şefi, după accederea la putere vizează doar o grupare, o fracţiune, o gaşcă, am zice noi:

„Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întotdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.