Arhiva Afectivă. Farfuria cu bobițe

Februarie, 2024. Condiții meteo primăvăratice. Umiditatea aerului 65%. Luna, în descreștere. Soarele a răsărit la 06:59 și va apune la 17:57. Cheți, mâța cea năzdrăvană din casa lui Remus Cloambă, șade în târnaț și descolăcește cu grijă cablul de alimentare al iPad-ului. Pe fosta planșetă de tăieței a Ravecăi, transformată acum în birou de lucru minimalist, tronează laptopul la care Cheți continuă cu sârg munca de jurnalist de teren, jurnalist online și jurnalist de investigații.
– Despre ce vrei să scrii astăzi? întreb cu oarecare sfială.
– Dragă doamnă, credeam că ne-ai uitat, zise Cheți împingând spre mine o farfurioară cu bobițe pentru pisici. Servește te rog, altceva nu am pentru o tratație de moment. De fapt, de când am preluat „aici” comanda nu am mai avut (ne)plăcerea să socializez cu bipezi, majoritatea pretinși sapiens.
Încerc să mă abțin și nu fac nici un fel de comentariu la stilul obraznic-cinic afișat de Cheți drept răspuns la nevinovata mea întrebare. Mă prefac neatinsă de causticitatea vorbelor ei și continui:
– Nu, nu v-am uitat, de fapt nu te-am uitat, stimată Cheți, de aceea…
– De aceea… ce?
– Mă aflu aici pentru actualizări. Am ajuns neanunțată, știu, nu se cuvine, dar …
–  Bine. Nu mă formalizez. Dar te avertizez: am senzori care apreciază când bați câmpii și vrei să denaturezi realitatea chiar și prin întrebările cele mai banale. Mai ales în cele fals inocente sesizez o ironie față de o nedumerire sinceră. Un dialog de genul  Tuck- Vova îmi sare imediat în ochi/ urechi/ mustăți/ ghiare, înțelegi?
– Desigur.
Un elicopter survolează satul. Zboară la joasă înălțime aproape atingând cu palele vârfurile nucilor din livezile familiilor Miheț, Săroi, Stoia. Abia deasupra gardului popii Sterea aparatul ia înălțime și se îndepărtează zgomotos.
– Hm…pufni Cheți. Vezi? Așa patrulează de vreo câteva luni bune. Și, fiind de generație învechită, mizeria asta de sculă pentru sărăntoci nu reușește să lanseze un biet colet în curtea popii Sterea.
– Care sa fie hiba?
– Decalaj tehnic, informațional, și multe altele.
– Dar…
– Te întrebi ce rol are gardul popii Sterea în acest eșec? mă întreabă Cheți cu viteza ei uluitoare de a citi gândurile…
– Îhî… răspund aproape în transă.
– Dacă nu îți revii in fire și nu te relaxezi, oprim aici orice discuție. Eu nu sunt nici șarpe boa, nici uliu, nici șacal. Chiar dacă-s strănepoată de tigroaică bengaleză, am atâta bun simț să mă abțin atunci când interesele impun adaptare la mediu.
– În regulă, spun eu, și haț, iau o bobiță pentru pisici că să-i arăt că pot să-mi înving inhibiția. Într-o clipă de curaj inexplicabil încerc să o așez pe Cheți pe umărul meu sperând ca de pe umărul meu să-și continue lămurirea. Ea zăbovește o clipă în brațele mele apoi alunecă îndărăt pe planșeta de tăieței, unde, deschizând laptopul, îmi face semn să privesc cu atenție. Deschide partiția D unde are – Ktz documente.  În folderul Ktz 23_24 se află:
Harta satului Salcâmu Mic în 3D, Garduri A și I, Șuri A și I, dispecerat Suzi, stație Esmeralda, centrală Adelita, dispecerat Zeicu.
– Ce înseamnă Garduri A și I?
– Gardurile în Salcâmu Mic erau toate active. Nu putea nimeni să treacă dincolo de ele. Automat se declanșau atât alarma cât și scutul de respingere. Acum majoritatea sunt dezactivate.
A = activat, I = inactiv. Pricepi?
– Și gardul popii Sterea ce are? Ce ce întâmplă acolo și ce anume împiedică lansarea coletului din elicopter?
– Nu ești atentă. Am spus că zburătoarea aia care face tămbălău e veche?
– Ai spus…
– Păi fiind total incompatibile, atât aplicația gardului cât și cea a sculei zburătoare, ori de câte ori din elicopter se încearcă o lansare de biet pachețel cu țuică de Pitești, cârnați de Pleșcoi ori ciorapi antivarice, aplicația gardului nu le percepe ca fiind Priest Sterea delivery ci bombe cu gândaci dăunători și automat gardul lansează scutul de respingere. Elicopterul se simte amenințat și imediat părăsește zona.
– E ridicol spun eu aproape zâmbind.
Cheți închide laptopul, îl adulmecă și cumva împăciuitor mă întreabă:
– Ți-ai revenit, madam scriitoareo?
– Sincer nu, spun eu cu gravitate.
– Ne-ai uitat. Nu ai mai scris un rând despre Salcâmu Mic. Ai încheiat ultima povestire Becul…
– Nu! Nu era Becul!
– Ah, da. Era Cortul. Becul a fost penultima. Cum spuneam, ai încheiat ultima povestire cu un gând plin de promisiuni. Și? Unde îți sunt promisiunile?
– De aceea am venit. Să îți cer ajutorul. Să îmi povestești întâmplări de care nu doar eu, ci lumea, lumea întreagă nu are habar.
– Ai venit cu ceva întârziere. Nu pot încă să primesc scuzele tale până nu mă consult cu cei de la comandament.
– Te referi la Suzi, Zeicu, Honoriu, Esmeralda, Rosso… ?
– Și la ei… Iar unii salcâmeni nici nu mai sunt .
– Cum adică „nu mai sunt”?
– Nu mai sunt în firea lor, cam asta e trista realitate.
….
(va urma)