Arhiva Afectivă. Relatarea

Se apropia ora prânzului. Un freamăt dinspre munte trecu peste salcâmii Covaciului, ajunse în crengile nucului de la podeț și se pierdu în susurul râului ca și când nici n-ar fi fost. Pietrele vadului bolborosind sub zorul apei aproape uitaseră de seceta din vară. Parcă erau altele atunci când încinse de soare se învecinau cu nisipul uscat și colilia de pe mal. Acum însă făceau vorbire veselă laolaltă cu mătasea broaștei, prundișul și gâzele. Pe mal doi copii alergau o găină.

-Asta-i din curtea lu nana Raveca! O prinzi?

-Di ce s-o prind? Nu-i a noastă.

-Ăștia-s din neamu lui Săroi gândi Vivi. Cum văd o pasăre care nu-i a lor gata, hai s-o prindem. Ar trebui să zbor dar nu pot, m-am îngrășat. Uff… Bine că am ajuns!

Întoarsă la cuibar Vivi „gât golaș” se așeză cu grijă lângă Esmeralda care ca de obicei clocea și picotea filosofic.

– Pe unde ai mai fost madam?

– Am fost la baracă.

– Aha, ai fost la casa de oaspeți. Și ce face orășanca? Scrie sau contemplă natura?

– Căuta niște șoșoni. Am găsit-o în atelierul-garaj al casei lui Medveș ăl bătrân. Habar nu avea de faptul că noi suntem un respectabil Comitet.

– Sper că i-ai povestit în amănunt cum s-au petrecut lucrurile.

– Oh, da, spuse Vivi trăgându-se repede spre perete. Bătând scurt din aripi și întunecând intrarea, cloțele Adelita și Larisa se grăbeau să-și ocupe locurile.

Esmeralda le spuse:

– Dragelor, Vivi tocmai povestește cum a fost întâlnirea cu nou venita de la baracă. Încercați să nu vorbiți deodată când puneți întrebări.

– Cum așa când s-a mai întâmplat așa ceva? cotcodăciră ele indignate într-un glas.

– Voila! zise Esmeralda mișcând cu ciocul un ou care nu era bine așezat lângă celelalte. Hai, zi mai departe Vivi, te ascultăm.

– Cum spuneam, orășanca tocmai căuta niște șoșoni…

– De ce credea ea că are nevoie de șoșoni?

– Măi Adelita, te-am rugat, fără întreruperi!

– Esmeralda dragă, dar e inadmisibil! Șoșoni nu se mai poartă în Salcâmu de mai bine de cincizeci de ani!

– De data asta sunt de acord cu tine Adelo, spuse tenorul Roso de undeva de pe scăriță.

Toate cloțele izbucniră în râs. Cuibarul animat de chicoteli, cârâituri și cotcodăceli se clătina ușor. Scărița pe care stătea pintenatul se mișca și ea destul de tare. După ce lansă o acută cocoșul zbură de lângă cuibar, ateriză la strachina cu apă și printre sorbituri repezi continuă:

– Pesemne credea că înspre pădurea Covaciului e umezeală, poate chiar noroi și d’aia avea nevoie de șoșoni.

– Sau cizme! ziseră intr-un glas Adelita și Larisa.

– Sau cizme, aprobă Esmeralda, privindu-l cu admirație pe Roso.

– Am apucat să explic de ce denumirea de „coteț” are acum un sens peiorativ, continuă Vivi. Și am descris și felul în care se răspândesc în eter, miile de știri false pe multe canale audio, video, spațiale sau terestre.

– Pe multe, da, însă nu chiar pe toate! adaugă cocoșul revenit pe scăriță.

– Nu pe toate, desigur, aprobă din nou Esmeralda.

– Dacă ați fi văzut cu ce ochi mă privea orășanca în timp ce-i vorbeam despre descompunere, degradare, imbecilizare…

Roso se aplecă spre cuibar cu ochii la Vivi.

– Măi ”gât golaș”, da de ce te miri? Nu știai că de-a lungul istoriei civilizațiilor oamenii au avut mai mult momente de cădere decât de înălțare? Crezi că au învățat ceva din toate acele experiențe nefaste?

Larisa care tăcuse tot timpul interveni cotcodăcind timid:

– Întreb și eu, credeți că au învățat ceva?

– Au învățat pesemne că teroarea umană are o forță mult mai mare decât un cataclism natural!

Scuturând crestele și clipind des Adelita și Larisa își lansaseră replica cu atâta patos că întreg cuibarul amuți.

Coborând iar spre ogradă Roso spuse ca pentru el:

Un uragan mătură totul în calea lui dar după câteva luni de zile viața își reia cursul. Dar un atac nuclear șterge tot ce e viu de pe fața pământului. Și partea aceea de pământ distrus nu mai rodește niciodată.

(va urma)