Arhiva Afectivă. Scurtă istorie a entuziasmului necugetat

Din pricina avântului neghiob al „îmbrăcaților în românitate” având sufletele despuiate de orice elementar bun simț, istoria ce se întinde între anii 1927 și 1941 va rămâne una încărcată de evenimente de mare cruzime și de cumplită degradare umană. Cel mai mare rău izvorât din același entuziasm neghiob s-a produs la nivelul credinței. Clamând salvarea creștinismului, gruparea legionară dornică de o curățenie de tip fascist a produs de fapt o avalanșă a cretinismului. Mai târziu, în perioada patriotismului pompieristic din anii 70-80, festivaluri și concursuri de tipul Daciadei sau Cântării României au reușit prin exagerări, prin lipsa de măsură și decență să adauge noi pagini jenante deja istoricului avânt al naționalismului neghiob început în anii 20-30.

Au reușit niște descreierați să pună în genunchi, să demonetizeze exprimarea dragostei de țară. Au reușit niște administratori de festivaluri kitsch sa întineze mândria celor născuți pe aceste locuri. Pompierismul și fastul au înlocuit treptat tradiții, obiceiuri și sărbători care înainte vreme erau cuviincioase și sacre.

Moda exceselor în spiritul idiot al „actualizării folclorului”, începând cu arta cântului, țesutului, olăritului, cuvântului spus, s-a întins pretutindeni și astfel s-a ajuns să fie scoase din cadrul ei smerit „urzeala” și „bătătura” firii țăranului lăsate moștenire de secolele trecute.
Secolul XX a smintit tot ce era curat, primitor și pașnic la oamenii acestor locuri.
Secolul XXI a continuat sminteala lăsând urmașii fără dorința de a-și cunoaște, măcar din amintire, strămoșii. Strămoși la propriu, dar în sensul unor tradiții autentice, nu contrafăcute.
Găsirea acestor tradiții este dificilă, dar nu imposibilă.

Însă, înainte de toate ar trebui deprins obiceiul uitat al cinstirii fiecărui oscior aflat sub ierburi, al fiecărui oscior care și-a dat sufletul pentru binele acestor locuri, indiferent dacă acel os sau tigvă a fost a lui Ion, Janos, Ioilă, Iusuf, Hilde, Hermann, Jaroslav, Rahela, Zamfira și mulți alții care au luptat pentru gospodăriile lor aflate aici și nu în altă parte.
Au fost și războaie între țări, e adevărat. Iscate de domnitori. Ștefan cel Mare al Moldovei înfrânge la 1471, la 1473, oastea Munteniei condusă de Radu cel Frumos. Apoi, la 1480, învinge oastea munteană condusă de Basarab cel Tânăr. Între Moldova și Țara Românească au avut deseori conflicte armate. Așa au fost mereu vremurile, războinice.
Dar oamenii simpli nu porneau zaveră dacă nu erau mânați cu forța sau mințiți să pornească la lupte absurde.

Și cum se face că acum, deodată, nu-s în stare să apere nici măcar amintirea mormintelor moșilor și strămoșilor lor?
În afară de scrierea lucidă, fără patos și fără resentimente a tuturor întâmplărilor acestor locuri, mare lucru nu se mai poate face din partea istoricilor. Tot ce au greșit avântații și pripiții veacurilor trecute nu mai poate fi dres. Dar pentru păstrarea adevărului și pentru cinstirea omeniei la care făceau referire cei vechi, străinii călători prin țările acestea, dovedirea onestității, aceea de a scrie cu toții absolut tot ceea ce încă se știe din documente și cronici, nu ar mai trebui acum să întâmpine vreun obstacol. O singură condiție ar trebui să fie îndeplinită – recunoașterea tuturor greșelilor petrecute, greșeli care au dus la babilonii nesfârșite – de la începuturi până astăzi.
….
„În cultura şi gândirea politică românească prima atestare a termenului patrie apare în secolul al XVII-lea, în prefaţa la Psaltirea slavonă de la Govora (1637), pentru ca, treptat, în secolul următor, frecvenţa lui să sporească. Evoluţia noului termen a fost urmărită de Şt. Lemny în prefeţele cărţilor româneşti din Bibliografia românească veche, considerând că „ele reprezintă o formă de comunicare ce s-a bucurat de relativă continuitate în cultura noastră din evul mediu până în pragul epocii moderne (op. cit., 62). Se observă evoluţia lentă, relativ ascendentă a termenului de-a lungul întregului veac al XVIII-lea, până la fixarea sa definitivă în sistemul de comunicare. Evoluţia conţinutului său se distinge prin raportarea la termenii norod, popor, obşte, ţară, moşie, neam şi naţiune; mai ales ideea de neam a fost preferată pentru invocarea entităţii geopolitice şi culturale româneşti, echivalând în bună parte patria. Mai târziu, pentru deplina modernizare a conceptului de patrie, termenul a fost însoţit de acela de naţie („Folosul neamului şi al patriei, folosul patriei şi al naţiei”). Termenul patrie va cunoaşte însă o întrebuinţare notabilă abia în intervalul 1821-1848, odată cu afirmarea generaţiei de revoluţionari mai ataşaţi de valorile modernităţii şi cu tendinţa de privilegiere, în plan lingvistic, a termenilor de origine romanică. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, ideea în cauză a căpătat consistenţă mulţumită evocărilor patriotice specifice romantismului. „România iubită” a lui N. Bălcescu, „Patria comună” a lui V. Alecsandri, „Marele total al patriei” a lui C. Negri, paginile memorabile ale lui Al. Russo şi M. Eminescu au dat sentimentului cea mai aleasă expresie artistică, o expresie cu putere de seducţie asupra spiritului public. În același veac a apărut o şi frazeologie patriotardă, justificând preocuparea metodologică actuală de a stabili limitele între retorică şi sinceritatea sentimentului exprimat.
În zilele noastre, într-o lume supusă globalizării, patria devine o noţiune relativă şi în continuă schimbare: nivelarea rapidă a aspectului local tradiţional prin instaurarea unui model global de organizare, acceptat şi impus prin argumente de ordin economic va avea un efect imprevizibil asupra unei idei care a fost determinantă în ultimele două-trei secole în evoluţia societăţii din Europa.”*
*Semantica cuvântului patrie şi evoluţia
mentalităţilor, Bejan, Doina Marta.
Veröffentlichungsversion / Published Version
Zeitschriftenartikel / journal article
Empfohlene Zitierung / Suggested Citation:
Bejan, D. M. (2007).
Semantica cuvântului patrie şi evoluţia mentalităţilor. Communication and Argumentation in the Public Sphere, 1(3), 440-442. https://nbn-resolving.org/urn:nbn:de:0168-ssoar-70662
……
„Iubirea de ţară mă îndeamnă şi-mi porunceşte să laud neamul în care m-am născut şi să pun în bună lumină pe locuitorii acestui pămînt de unde mă trag; altă parte iubirea de adevăr se opune şi mă împiedică a lăuda lucruri pe care dreapta judecată mă îndeamnă să le critic”
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae.**
(conform originalului latin: „amor patriae instat jubetque eam gentem laudibus efferre, in qua nati sumus, eiusque terrae colonos commendare, quae nobis originem dedit: at obsistit vicissim veritatis studium, prohibetque ea praedicare, quae reprehendenta recta ratio suaderet”) [p. 308, 309]

** Descriptio Moldaviae (sau Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, în română Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 și 1716, pe când fostul domn al Moldovei trăia în Rusia. Cartea, un document de primă mână asupra istoriei românilor, a fost scrisă de Cantemir la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea a fost tradusă în limbile germană, rusă, greacă și desigur română.

Descriptio_Moldaviae,_1771-coperta

Dimitrie_Cantemir_-_Portrait_from_Descriptio_Moldaviae,_1716_(crop)