Avem nevoi de ploi îndelungi pentru a ne curăța de praful minciunii

Zilele se scurg cu o repeziciune fadă, urâtă, nefirească, pline de ură și sfidare, de nedreptăți și mii de frustrări, iar noi privim impasibili spectacolul grotesc, secătuiți parcă de dorința răzvrătirii, insensibili la acuze, amorțiți să ne mai luptăm și să ripostăm la toate acuzațiile care ni se aduc.

Nu știu cât de mulți dintre voi ați fost acuzați pe nedrept, nu știu nici de câte ori sau cu cât de multă răutate, însă, cu siguranță fiecare a reacționat diferit. Unii alegem tăcerea. Dar care este folosul ei atunci când cineva ne acuză pe nedrept? De ce alegem acest subterfugiu, al înecării mâniei și răzvrătirii, chiar dacă simțim că ne plesnește capul și că efectiv ne descompunem la auzul minciunilor spuse despre noi? Pentru că suntem raționali? Nu! Pentru că avem credință și speranță, răbdare și iubire, înțelepciune și suferință acumulate, ținem la propriile valori. De aceea, tăcerea are rolul ei, chiar dacă în tine se dau lupte intense. Când realizezi că ai câștigat cu propria luptă interioară, te simți încrezător detașat și plin credință.

Mi-e dat să văd atât de multe uneltiri, vorbe urâte, ocară și batjocură, satisfacția unor oameni care se bucură că au aruncat cu noroi în cineva, că îl defăimează, pentru propriul ego sau pentru că e mai ușor să își clădească imperii pe nefericirea aproapelui lor.

Oamenii găsesc normal să te acuze pe nedrept din orice, fie că îți cumperi o pereche de pantofi la fiecare două săptămâni, fie pentru relațiile tale, de orice natură, cu alți oameni.

Deși învinuirile repetate nasc în noi stări confuze, irascibilitate și nervozitate, se întâmplă un paradox. Cel ce aruncă învinuirile are o așa putere de convingere încât parcă te manipulează să îți recunoști și vina pe care nu o ai. Ei se eliberează de propriile lor frustrări căutând vina în alții.

Când traversezi genul acesta de obstacole, obosești să mai aștepți scuze, să aștepți să ți se recunoască dreptatea, te resemnezi și te detașezi, te izolezi, fugi de oameni și alegi singurătatea. Îți cauți propria liniște prin izolare și ți se face teamă de oameni, de tot.

Poate că e bine să nu luăm totul atât de personal, dar e atât de greu să cari povara unei nedreptăți, doar pentru ca acela care o face să își găsească mulțumirea, că e mai puternic, că are cui pasa mingea. Important este că tu știi adevărul tău, important este și cum te văd alți oameni, important e să fii sincer și onest cu tine, să știi când să accepți și când nu tot acest joc.

Oamenii, în esența și structura lor, sunt diferiți și tocmai de aceea perspectiva asupra lucrurilor este diferită. Ceea ce pentru tine reprezintă normalitatea pentru cel de lângă tine este anormalitatea și viceversa.

Așa că învață să îți spui cu multă claritate, și fermitate, punctul de vedere, iar dacă nu ești înțeles nu pune la suflet, nu pune patos în explicații. Cu siguranță, în jurul tău sunt oameni care te fac să ai încredere în capacitatea ta, care te susțin, care chiar cred în tine.

De aceea, să nu mai acuzăm și să înțelegem tăcerile, durerile, crucile pe care le purtăm, să nu avem așteptări și dorințe mari, să nu cădem în păcatul decăderii noastre, doar pentru că unora le mult mai ușor să se curețe prin ceea ce spun despre tine.
Tocmai de aceea, cred că avem nevoie de ploi îndelungi pentru a ne curăța sufletele înecate în praful răutății, nepăsării, minciunii și neasumării.