Babe de înseninat zilele tot anul

A venit primăvara și m-am grăbit să-mi acopăr inima cu ceva, nu de alta dar e an electoral și va începe stropeala cu zahăr, cu ulei, cu promisiuni de părăluțe.

Eu vă propun opt babe, babe de ținut pe lângă casă tot anul. Vă las pe dumneavoastră să le studiați CV-urile, eu vi le recomand pe bază de măiestrie:

Simone de Beauvoir

Când își face arme și din propria-i slăbiciune și din putere (n. femeia), nu o face din calcule meschine: ea își caută la întâmplare salvarea, făcând uz de destinul care i-a fost impus, un destin al pasivității, dar în același timp luptă cu determinare să-și câștige independența; situația nu e dintre cele mai fericite, dar i-a fost dictată de misiunea pe care a primit-o. Bărbatul, chiar și când o tratează ca pe o eliberare, tot indignat se simte, de parcă ar fi căzut într-o capcană; chiar și când se mulțumește zugrăvind-o ca pe-o victimă, tot el se enervează când ea își revendică independența; oricum ai da-o, el se simte păcălit, iar ea nedreptățită.

Conflictul se va perpetua până în ziua în care se vor accepta ca egali, cu condiția ca ea să-și păstreze totuși feminitatea; care dintre ei e mai hotărât să o prețuiască? Paradoxal, femeia care s-ar elibera din cleștii propriei feminități și-ar dori să-și păstreze prerogativele; dar imediat bărbatul i-ar cere să-și asume limitele. „E mai ușor să acuzi unul dintre sexe, decât să-i scuzi ceva celuilalt.”, spunea Montaigne. Nu ajută la nimic să cauți vină sau acceptare. În fapt, cercul vicios e foarte greu de oprit tocmai pentru că fiecare dintre cele două sexe e victima celuilalt dar și a ei însăși/lui însuși; bineînțeles că o înțelegere între doi adversari liberi ca păsările cerului ar fi de preferat, mai ales că din înfruntare nu câștigă nimeni nimic. ( „The Second Sex”/„Al doilea sex”)

Emily Brontë

“Nicio carte?”, am strigat. “Cum poți să trăiești fără ele, dacă-mi permiți să-mi iau libertatea de a te întreba? Chiar dacă am acces la o bibliotecă destul de măricică la Grange, mi se întâmplă destul de des să mă plictisesc; ia-mi cărțile și mă va apuca disperarea!”

“Citeam, când mai aveam ce”, spuse Catherine, “în schimb, domnul Heathcliff nu a citit nicio carte în viața lui, așa că și-a pus în cap să le distrugă pe ale mele. N-am zărit nici măcar un colț de carte de săptămâni … Doar o dată am îndrăznit să răscolesc prin colecția religioasă a lui Joseph, enervându-l la culme; și altădată, Hareton, am descoperit câteva bine ascunse în camera ta … câteva în latină și în greacă, câteva povești și ceva poezii: prietene atât de vechi, pe ultimele chiar eu le-am adus, iar tu le-ai înhățat așa cum fac coțofenele cu lingurițele de argint, luate doar de dragul de a fura ceva. Pentru tine nu au nicio valoare sau poate le-ai pitit din răutate, deoarece ție nu-ți sunt de folos și atunci ai vrut ca nici altcineva să nu se mai poată bucura de ele. Poate că invidia ta l-a inspirat pe domnul Heathcliff să mă despartă de averea mea cea mai de preț … Cele mai multe însă și-au lăsat manuscrisele în mintea mea, imprimându-mi-se pe inimă, și pe acelea nimeni nu mi le poate lua!” (“Wuthering Heights”/ “La răscruce de vânturi”)

Agatha Christie

Primul efect asupra lui a fost să-l facă să se simtă și mai tern, și mai stafidit, și mai betegit decât era în realitate prin comparație cu personalitatea ei robustă. Era o femeie înaltă, cu pielea arsă de soare, întunecată dar atrăgătoare, deși deloc tânără. Când intra într-o odaie părea că însuși soarele se dădea peste cap să strălucească de două ori mai puternic decât atunci când ea nu era acolo, ceea ce-l făcuse până și pe domnul Satterthwaite să se simtă străbătut de un val de căldură și de neliniște, ca și cum și-ar fi întins mâinile subțiri, descărnate să se încălzească la flăcările unui foc binevoitor. Gândi pentru sine: „E atâta vitalitate în ea încât rămâne destul și pentru alții!” (“The Man from the Sea”/ „Omul de la mare”)

Elizabeth M. Delafield

Ar fi fost inutil, aproape imposibil, să-l facă să privească realitatea în față.

Monica se ridică de pe scaun.

“Îmi pare foarte … foarte rău”, spuse pe un ton fără replică.

Carol se ridică și el de pe scaun, alb la față, dar numai datorită emoțiilor pe care singur și le producea.

„Înțelegi că e vorba de un adio, Monica?”

„Dacă consideri că trebuie să fie … Eu nu. Poate că într-o zi …”

„Dacă plec, n-ai să mă mai vezi vreodată!”

Monica ezită doar pentru o fracțiune de secundă, după care întinse mâna.

„Foarte bine”, spuse Carol pe un ton răgușit.

O privi pe sub sprâncenele înlănțuite, cu buzele strânse cu încăpățânare, iar apoi, pe neașteptate, o sărută prelung și solemn pe frunte.

„Adio, Monica. Dumnezeu să te aibă în pază!”

Ea nu scoase niciun cuvânt și atunci, cu umerii împinși la spate, Carol părăsi odaia fără să privească înapoi. Monica fu convinsă că fusese exact genul de ieșire pe care își imaginase că-l va face.

Nu o convinsese însă că ar fi fost un adio de final, de fapt primi trei scrisori, pe repede înainte, în săptămâna care urmă. („Thank Heaven Fasting”/ „Înfrânare de Doamne ajută!”)

Hortensia Papadat-Bengescu

Ochi! Oglinzi mititele în care se răsfrâng imagini miraculoase, cristale de substanțe vii, în care naște forma a tot ce există, unde se aștern icoane la adâncimi felurite, plutesc mereu deasupra sau se îneacă la fund.

Ochi, ciudat binoclu, fără de care Universul ar fi pentru noi haosul zilei dintâi.

Dacă te gândești că ideea înălțimii și presimțirea nesfârșitului n-am avea-o, fără ei, că marea, cea mai turburătoare minune, imensa mare ei o conțin, ți se face frică și ți se pare că gestul suprem, care închide în noi sipetul existenței, e acel care coboară încet pleoapele peste ochii noștri stinși. Fioroase sticle care nu mai primesc nimic, nu mai păstrează nimic – fără ca să știm miraculosul care le-a dăruit, nici care le-a luat înapoi puterea.

Micuțe candele pâlpâitoare ale vieții, poate din ele – toate la un loc – strălucește Terra pe drumurile cerești – gândeam privind la stele. („Femei, între ele”)

Lydia Davis

Sunt ultima persoană care ar fi trebuit invitată la această petrecere și nimeni nu vorbește cu mine. Cred că invitația era pentru altcineva.

De-a lungul zilei ceasul mi-a arătat cu precizie cât era ora așa că, nelămurită în privința titlului cărții, mi-am îndreptat ochii către ceas.

Așa s-a făcut de-am pierdut autobuzul, încă mai cred că l-am pierdut.

Pentru că ziua e pe sfârșite, cred că ne-am apropiat și de sfârșitul de săptămână.

Ce lucru straniu am putut să-mi spun, nu cred că mi l-a spus altcineva.

Expertul acela a avut grijă să-mi dea informații de ajutor despre subiectul acela în care era expert, horticultură adică; cred că n-ar fi rău să-i cer sfatul și în alte probleme, în relații de familie, de exemplu.

Mi-a dat multă bătaie de cap să găsesc locul acesta și nici nu cred că l-am găsit. Vorbesc cu persoana cu care trebuia să mă întâlnesc, dar cred că el e tot singur, așteptându-mă. („Examples of Confusion”/ „Tipuri de confuzie”)

Virginia Woolf

Când cineva își face apariția la micul dejun, până și fructele de pe perdele dau în pârg, de până și papagalii le pot ciuguli; le poți strivi între degete. Albul subțiratic, de lapte diluat al dimineții devine cremos, albăstriu, rozaliu. La ora aceea soțul tău – bărbatul care s-a plesnit peste cizme, după care a îndreptat biciușca înspre placida bovină – de-abia mormăie. Tu nu zici nimic, nu vezi nimic, te ții pentru tine. La acea oră relația voastră e pe muțește, nici nu există, nici nu are culoare. A mea la ora aceea e încă caldă și impredictibilă. Fără repetiție. Fiecare zi crește la sân un pericol. Molcuți la suprafață, pe dedesubt ne încolăcim oasele ca șerpii.

Se poate să citim „The Times”; se poate să fim în dezacord. E ceva de ținut minte. Poate că e iarnă. Zăpada cade ca o avalanșă de pe acoperiș și sigilează peștera roșie. Burlanele nu mai fac față. În mijlocul odăii e o cadă micuță, galbenă. Alergăm ca nebunii înspre ea. Ia te uită, iar am împroșcat cu apă rafturile bibliotecii! Izbucnim în râs la vederea dezastrului.

Lasă singurătatea să se mănânce pe dinăuntru! Lasă-ne săraci! Sau poate e vară? („The Waves”/ „Valurile”)

Rodica Ojog-Brașoveanu

Liliacul din ochii jupâniței împrimăvărase odaia popii, alungase mirosul de singurătate și untdelemn ars în candele. Păgânul sorbea icoana fetei, îi netezea cu sfială cosițele.

-Cine ești tu, Ralucă? Murmură.

-Cât i-ai plătit Zamfirei să-ți spună?

Puiul de turc zâmbi:

-Rama era încredințat că zeii pogoară uneori din ceruri, spre a zămisli cu anume temei făpturi desăvârșite. Când Dimitrie din neamul Cantemireștilor mi-a descâlcit învățătura lui am râs. Îi cer iertăciune acelui scit rătăcitor, căci pe atunci nu te cunoscusem!

-Ce tot grăiești? întrebă tulburată jupânița.

-Postelnicul Balș nu putea săvârși asemenea minune! Niciun muritor n-ar fi izbutit! Te-am pândit zile în șir ascuns după parmaclâcul minaretului, la ceasul când te preumblai prin grădină. La început, am crezut că visez: lalelele îți făceau închinăciuni cucernice, ori de câte ori treceai pe lângă ele, zarzărul își lepăda floarea înaintea pașilor tăi, soarele își prăpădea pe dată mânia, devenea supus, firul de iarbă n-avea ochi decât pentru tine … („Ochii jupâniței”)

Bibliografie:

Beauvoir, Simone de, (2015), „The Second Sex”, Londra, Vintage Books, p.75-6

Brontë, Emily, (2000), “Wuthering Heights”, Londra, Wordsworth Classics, p.218

Christie, Agatha, (1993), „The Mysterious Mr Quin”, Londra, Harper Collins Publishers, p.112

Davis, Lydia, (2011), „The Colected Stories of Lydia Davis”, Londra, Penguin Books, p.304-5

Delafield, E.M. (1988), „Thank Heaven Fasting”, Londra, Virago, p.216-7

Ojog-Brașoveanu, Rodica, (2008), „Ochii jupâniței”, București, Nemira, p. 129-130

Papadat-Bengescu, Hortensia, (1988), „Femeia în fața oglinzei”, București, Editura Minerva, 179-180

Woolf, Virginia, (1992), „The Waves”, Londra, Penguin Books, p. 163