Bucurel în umbra suveranei

Această povestire nu trebuie să fie considerată (în nici un caz) o ficţiune. Orice asemănare cu realitatea sau comportamentul vreunuia dintre voi nu este pur întâmplătoare. Personajele schiţate şi prezentate în această povestire există în carne şi oase, cu gânduri şi vise, cu sentimente şi trăiri intense. Pentru a nu le ştirbi popularitatea sau demnitatea îndoielnică, am considerat de cuviinţă să le înfăţişez sub un alt nume şi cu altă culoare a ochilor.

*

Convins că în sfârşit îi surâse norocul, Bucurel se uita din cinci în cinci minute la ceas. Ziua întreagă i se păruse o veşnicie necruţătoare în care el însuşi nu era decât un osândit constrâns să numere secundele, minutele şi, parcă, veacurile ce-au mai rămas până la ora optsprezece fix. Se simţea tulburat, ca un flăcău îndrăgostit pentru întâia oară. Faptul că aleasa inimii (căreia n-a îndrăznit niciodată să-i mărturisească sentimentele arzătoare) l-a invitat în această seară la ea acasă nu putea să fie decât un semn de bun augur pentru fiinţa lui timidă şi firavă. Ce-i drept, o cunoştea încă din copilărie, dar nici acum nu se lămurise pe de-a-ntregul de ce părinţii aleseseră un nume atât de nefast pentru ea. Pe de altă parte – îşi spuse Bucurel, surâzând ironic – ar fi putut să fie şi mai rău. Cum ar fi, de exemplu, să o cheme Medeea… sau Salomeea… sau chiar Eva ori, Doamne fereşte!, Lilith… Limbile ceasului de pe perete păreau că încremeniseră, ca un blestem, în acelaşi loc. Poate am uitat să schimb bateria, chibzui el într-o doară, exact în momentul în care minutarul se mută de la o liniuţă la alta. Dacă-i aşa, am timp să fac şi un duş rapid. De bărbierit, se bărbierise dimineaţă. Îşi trecu uşor dosul palmei peste obraz şi se arătă mulţumit.

În fine, n-am să vă povestesc de-a fir a păr toate stările şi gândurile cărora trebuise să le facă faţă până să ajungă, într-un târziu, în faţa uşii, la numărul şase, de pe strada cu salcâmi. Apăsă de două ori scurt şi o dată prelung butonul soneriei, de parcă ar fi stabilit dinainte un consens numai de ei ştiut, după care se desprinsese, se rupsese efectiv de sine. Nu, nu se zăpăci, nu-şi pierdu cumpătul sau buna cuviinţă. Nici nu leşină, să cadă ca o grămadă de rufe azvârlite în prag. Mai degrabă, s-ar putea spune, suferise un blocaj ce semăna nesperat de mult cu o pierdere a memoriei. Sau o rupere de film, aşa cum li se întâmplă uneori celor ce beau peste măsură. Una peste alta, îşi reveni în simţiri abia în clipa în care tânăra femeie se aşeză lângă el pe canapeaua stacojie. În faţa lor, pe o măsuţă cu trei picioare, două pahare de vin şi o sticlă goală pe jumătate. Cât despre mintea lui, zero barat. Bucurel îşi frecă ochii întocmai ca un copil smiorcăit, căruia i s-a furat jucăria. Ar fi vrut s-o întrebe ce s-a întâmplat, însă un sentiment penibil de stânjeneală i se încolăcise împrejurul gâtului şi-l împiedica să scoată o boabă pe gură. Nu, n-o sărutase, nici n-o dezbrăcase (măcar) din priviri. De asta era convins. În fond… Nedumerirea lui, precum o să vedeţi, avea să sporească şi mai mult în minutele următoare.

― Vreau să-ţi arăt ceva, spuse tăbărând peste el cu vocea ei pripită şi luându-l ca din oală. Poate ţi-ai făcut şi tu o părere deja sau, dacă nu, o să mă lămureşti că… că tare eşti isteţ şi… toată lumea te laudă cât eşti de deştept şi… de intelectual. Mă rog, ştii tu, alea-alea… Fii pe fază, uite, chiar acum începe.

Ecranul laptopului prinse viaţă, culoare şi un sunet metalic atât de strident, încât avu impresia că-l zgârie direct pe creieri. Bucurel se şterse încă o dată la ochi, de această dată surprins şi nemulţumit de ce-i era dat să vadă.

― Ce zici?! E mare, nu crezi?! Vorba instalatorului de la parter: „asta-i cea mai tare din parcare”. Sigur, el se referea la instalaţia lui… sanitară. Mă invitase într-o zi la el în apartament, mă rog, apartamentul lor, să mi-o arate pe-a lui… Instalaţia. M-am şi zburlit la el un pic, că mă chemase taman când era nevastă-sa plecată… nu mai ştiu unde. În fine… Uită-te cu atenţie la ea. Nu se poate să n-o recunoşti, nu-i aşa?! I-auzi… fii atent. Ascult-o cum ne încurajează… cum ne umple de un suflu nou… să nu ne trădăm neamul… să fim uniţi… să nu renunţăm la drepturile noastre… să ne păstrăm demnitatea… să nu ne pierdem credinţa… să ieşim în stradă, că aşa nu se mai poate…

― Da, o recunosc, îngăimă cu părere de rău junele holtei ce părea din ce în ce mai păgubit. Chipul, ca şi sufletul, i se întunecase de supărare. Nu lipsea mult şi-ai fi putut spune despre el că l-a pocnit depresia în moalele capului.

Oameni buni, ce-o să vă spun acum, o să vă lase mască (n-are a face că acum e la modă şi se poartă în toate culorile şi în toate locurile). Pe dinaintea aiuritului şi, de la o clipă la alta, a tot mai bosumflatului Bucurel, care încă din zorii zilei se pregătise pentru cea mai frumoasă seară a vieţii lui (cel puţin aşa îşi imaginase şi sperase că va fi), se manifesta, într-o peroraţie neîncetată, inconfundabilă, însăşi Diana Iovanovici Şoşoacă.

― Uită-te la ea, cât e de curajoasă, cât e de hotărâtă. De unde are atâta energie?! Ştii ce îmi place de ea? Oriunde o vezi, la televizor, pe internet, pe telefon, apare fără mască. Aşa ar trebui să facem toţi. Să nu mai purtăm, naibii, masca asta nesuferită. Cum să-mi pună ei botniţă? Vor să tac? Vor să-mi ţin gura? Ei, bine, n-o să tac. Iac-aşa!…

Rănit în orgoliul lui de bărbat (chiar dacă niţel necopt şi cam nevolnic) Bucurel se făcu ghem ca un arici prins la strâmtoare. Simţind că nu mai e mult şi-i sare de totului ţandura, se pregătea sufleteşte să-şi scuipe ca unul lovit de streche năduful. Mă doare la bască, ce-o să zică ea mai apoi. Ulterior se minună el însuşi de isprava şi îndrăzneala lui fără seamăn, dar se consolă cu convingerea că oricum n-o să mai treacă niciodată pragul casei cu numărul şase, de pe aleea cu salcâmi.

― Şi-atunci tu de ce porţi mască pe stradă?! Că te văd în fiecare zi cu una nouă… cum mergi de cochetă, de asortată şi de mândră. Dacă tot vrei să fii ca Şoşoaca, la ce-ţi trebuie mască şi în casă?! Zău, n-am pomenit una ca asta.

O privi cum îşi aşează din nou măscuţa înflorată peste năsucul ei înfumurat, hotărâtă parcă să nu mai zică nimic. Cel puţin o vreme. Plictisit şi scârbit de bravada închipuită a neînţelesei şi imposibilei sale eroine, Bucurel nu mai aşteptă niciun răspuns din partea ei. Se ridică brusc şi, păşind apăsat pe covorul lăţos ca un câine ciobănesc maghiar (fără nici o aluzie la şovinisme, extremisme sau alte tâmpenii de gen), îşi luă cât ai clipi tălpăşiţa.

Absorbită de aplombul doamnei senator, Dalila rămăsese fascinată în faţa minunatei reprezentaţii, pe care o văzuse cel puţin de şase ori, şi îngăimă în gând o profeţie pe care o găsea cât se poate de pertinentă: Într-o zi, femeia asta va fi împărăteasă. Îşi roti privirea împrejur şi constatând că prietenul ei din copilărie nu e nicăieri – o fi mers până la baie?! – îşi turnă încă un pahar de vin. Iar gândul cel grozav, clarviziunea în care îşi pusese pe viitor toată nădejdea, o potopi şi mai aprig: Într-o bună zi, Şoşoacă va fi împărăteasa României… sau regina.

Ajuns cu bine acasă şi sătul – cel puţin pentru o vreme – de poftele şi încercările sale irosite în scrântelile amorului, Bucurel îşi promisese că vreme de o săptămână întreagă nu va porni televizorul. Un gând străin, venit parcă dintr-o altă lume, dintr-o altă conştiinţă, îl râcâi şi-l ţinu treaz toată noaptea: Într-o bună zi, dacă nu or mazili-o huidumele guvernului, Diana Şoşoacă va fi aleasă preşedinte.