Cetățeanul damnat și cetatea în veșnică tranziție

Trecuseră mai bine de 30 de ani de când împăratul absolutist fusese asasinat printr-un complot al oamenilor din cetate și al oamenilor din alte cetăți. În locul său veniseră vechii ciocoi din cetate, care s-au prezentat drept noi, de data aceasta mai puternici ca niciodată, mai ales după ce au pus labele pe bogățiile fostului regim. Până și ei s-au mirat de propria lor putere și au declarat că, de astăzi, cetatea se află în tranziție către o cetate mai mare, mai bogată și mai puternică. Steagul cetății fusese schimbat cu alte 3 steaguri, care se schimbau des, dar în principiu rămâneau de culoare verde, galben și roșu. Ciocoii de ieri au înțeles că masele de cetățeni pot să fie păcălite extrem de ușor. Dar au înțeles și că ei, ciocoii, trebuie să se afle într-o permanentă stare de luptă, asta exclusiv la nivel aparent. Legenda ne spune și că, ciocoii care l-au înlăturat pe împăratul absolutist erau atât de vicleni încât au schimbat toată strategia de cârmuire a cetății. Oamenii din cetate au fost supuși unui program de reeducare formidabil. Nu mai exista niciun inamic în exterior, toți oamenii celorlalte cetăți le doreau tot binele din lume. În schimb, de vină erau doar ei, cei din interiorul zidurilor cenușii. Iar ciocoii le-au explicat că cetatea era în descompunere, deoarece ei erau prea leneși, needucați, inculți, conservatori. Dar mai ales erau de vină roșii, verzii și galbenii, dar pe rând, niciodată cu toții simultan. De asta oamenii din cetate, din când în când, se masacrau reciproc sub privirile pline de fericire ale stăpânilor lor.

Însă, primul val de ciocoi post-împărătesc îmbătrânise și trebuia să fie înlocuit. Cetatea avea nevoie de ciocoii de mâine și de poimâine. Dar cine să le ia locul? Propriile lor progenituri erau rezultatul genelor lor slabe. Iar ciocoii șireți știau acest lucru. Ei, spre deosebire de progeniturile lor, erau mult mai inteligenți, abili și descurcăreți. Niciodată nu au uitat cât de greu le-a fost să ajungă în jurul împăratului, iar mai apoi să-l mazilească. Urmașii lor erau cretini, analfabeți, leneși și naivi. Ciocoii au făcut din nou o masă rotundă, cum făcuseră la fiecare 4 ani de la căderea împăratului. Aici, la masa lustruită dintr-un palat, și-au adus aminte din nou cum începuse totul. Și-au adus aminte de crimele pe care le-au comis, de marea epurare și de marea prigoană post-împărătească. Nu doar o dată le-au clănțănit dinții de rozătoare în gură când s-au gândit că următorul foc de armă i-ar putea viza, știindu-și unul altuia viclenia. Dar, șobolanii se ajută între ei în schimbul favorurilor, unul cară oul, iar celălalt îl trage de coadă. Așa își împărțeau și ei bogăția. Acum, ciocoii nu mai aveau de ce să se teamă. Generalii fideli împăratului au murit subit în nopțile din timpul complotului și în cele imediat următoare. Noii generali erau la mâna lor, dar mai ales erau la mâna altor ciocoi, din alte cetăți. Noii generali le mâncau ciocoilor-șobolan din palmă. Iar toate lucrurile mergeau ca unse. Unul dintre ciocoi spărsese tăcerea. „A venit timpul să ne schimbăm funcțiile. Trebuie să-i ațâțăm pe oameni unul împotriva celuilalt, ca să nu roadă sacul și să scape. Dar, mai întâi, să vă pun la curent cu noile orânduiri. Generalii care păzesc exteriorul cetății au plătit dările către alte cetăți, așa că au rămas în funcție și tributul merge înainte. Și a crescut. Generalii care păzesc interiorul cetății au plătit tributul către alte cetăți, așa că și ei își păstrează funcțiile. Ciocoii care supraveghează școlirea maselor au reușit și au îndobitocit populația. Nu mai avem de ce să ne facem griji. Ciocoii care strâng dările le-au mărit și norodul face plocoane umil la picioarele lor, schelălăind!”. Toți comesenii au aplaudat îndelung, beți de fericire. Deja le curgeau balele de lăcomie, gândindu-se la toate favorurile pe care le vor primi în curând, de la oamenii de sub ei și de la oamenii din alte cetăți, cărora le erau fideli trup și suflet, precum un câine credincios. „Dar, dragii mei frați întru ciocoit, trebuie să predăm ștacheta și să veghem din umbră. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce am agonisit în tihnă, la umbra altor cetăți, cu alți ciocoi pe care i-am îmbogățit din truda oamenilor cetății. Noi ne-am sfătuit și mai demult și am găsit soluția. Îi vom lua pe unii pui de ciocoi și îi vom înscăuna. Îi vom alege pe cei mai pătați, pe cei mai ușor de șantajat, ca să îi avem la mână în orice moment. Îi vom aduce și pe alți ciocoi, din alte cetăți și îi vom pune să conducă norodul nostru, cu biciul și cu batjocura. Vom continua să batjocorim cetățenii și vom aduna beneficiile în tihnă. Aceasta-i calea și eu alta nu cunosc!”. Toți comesenii se ridicară de pe scaune și, gâfâind din greu, aplaudară cu palmele lor dolofane și pufoase. Erau extrem de mulțumiți, își simțeau deja galbenii în gușă.

Unul dintre ciocoi aruncă o privire pe fereastră. Oamenii din cetate erau fie palizi, fie galbeni ca ceara. Cu toții erau cocoșați, de parcă poveri grele și nevăzute apăsau pe umerii lor. Ciocoiul îi privi cu dezgust și scuipă asupra lor. Oamenii cetății îl dezamăgiseră și îl scârbiseră, ei nu produceau destule foloase materiale într-un timp scurt. Un alt ciocoi trecuse la fereastră. Văzuse vechile clădiri de pe vremea împăratului. Își dăduse seama că nu le vor putea nici măcar renova, darămite să construiască altele noi. Dăduse din mână cu lehamite și se gândise cum poate să le vândă piatra și celelalte materiale altor cetăți. În același timp, în exteriorul zidurilor cetății, un corb bătrân asculta dialogul dintre niște cetățeni.

– Mi-a cerut 1000 de galbeni ca să-l ia la oaste și să-l facă supraveghetor”, zise un bătrân uscat.
– „Cine?”, întrebă un alt bătrân, slab și epuizat.
– „Noul general din interior, cel mai mare și cel mai puternic, fiul vechiului căruțaș al fostului general. Căruțașul a avut grijă ca fiul său să ajungă mai mare decât generalul căruia îi ostenea caii ca să-l ducă acasă de la cărți”, zise bătrânul uscat.
– „Bravo lui, descurcăreț, știi bine că în cetate nu ajungi nimic dacă nu ești ciocoi sau dacă nu te dai cu ciocoii. Sau mai ales dacă nu te dai cu oamenii altor cetăți”, adăugase partenerul său de discuție.

Ambii bătrâni căzuseră pe gânduri și își amintiseră de tinerețea lor. Și-au adus aminte de cum oamenii împăratului îi luaseră de la muncile câmpului la oștire. Pe atunci, oamenii din cetate erau foarte mândri. Împăratul îi făcuse să creadă că vor putea să cucerească cele mai puternice cetăți vecine. Acum, toți oamenii din cetate stăteau la umbra unor ziduri care aproape că se prăbușeau pe ei. Tocmai din cauza aceasta, tinerii din cetate o părăseau. Cetatea ajunsese o simplă tarabă, unde oamenii altor cetăți își vindeau produsele de o calitate îndoielnică, mult mai slabă decât cea pe care ar fi vândut-o pe meleagurile lor, deși mai scumpă. Tot aici își aduceau sau trimiteau străinii din alte cetăți gunoaiele. Aici veneau oamenii altor cetăți ca să vâneze, să bea și să petreacă. Aici găseau oamenii altor cetăți lemne de foc bune și ieftine. Cetatea era un paradis pentru străini și un iad pentru locuitori. Iar zi de zi, clipă de clipă, oamenii cetății o duceau mai greu, ciocoii se făceau din ce în ce mai grași, iar oamenii altor cetăți din ce în ce mai bogați. Desigur, aceasta este doar o legendă de demult și o simplă plăsmuire. Deoarece știm cu toții că, în realitate, oamenii cetății o duc mult mai greu.