China și Orientul Mijlociu

China a cerut tuturor părților relevante să asigure trecerea în siguranță a navelor comerciale în Marea Roșie, în condițiile în care atacurile rebelilor houthi continuă să perturbe transportul mondial. Financial Times, bazându-se pe surse acoperite de anonimat, susține că SUA, care a efectuat o a cincea lovitură împotriva bazelor deținute de houthi în Yemen, ar fi contactat China pentru a-i cere să facă presiuni asupra Iranului, reputat a fi susținător al rebelilor, pentru ca acesta să pună frână acțiunilor ostile ale protejaților săi.

PRAGMATISM SAU OPORTUNISM 

De când războiul dintre Israel și Hamas a izbucnit, în urmă cu câteva luni, răspunsul Chinei la evoluțiile din Orientul Mijlociu a fost definit de o combinație de principialitate și pragmatism; combinație pe care presa occidentală o definește, atașându-i astfel conotații peiorative, drept oportunism.  Beijingul, până acum echidistant în privința contenciosului istoric israelo-palestinian, ar fi folosit ocazia creată de tandemul atacului Hamas și al represiunii israeliene, pentru a obține favorurile Sudului Colectiv, intensificând criticile la adresa Israelului și susținând cauza palestinienilor. O mișcare „permisă” Chinei și de legăturile economice deja deteriorate cu Israelul. Interesul ar fi bătut principiile. Fără îndoială, China, principala superputere globală emergentă situată în Asia, dorește ca Sudul Global, acolo unde, în „Secolul Asiei” alte câteva puteri se ridică, să nu o perceapă ca pe o amenințare sau ca pe o parte a problemei, ci ca pe o parte a soluției. Iar problema este hegemonismul. Pentru Beijing, poziționarea față de hegemonism ține atât de teorie, cât și de practică, atât de filosofia politicii cât și de politica reală. În istoria recentă acest hegemonism este cel al Occidentului euro-atlantic care a întreținut și întreține dezbinarea și subdezvoltarea în Sudul Colectiv, SUA fiind percepută ca principalul său purtător. Plasându-se oportun pe o poziție contrastând cu cea a Americii, China caută nu numai solidaritatea tuturor acelora care sunt victime ale hegemonismului american, moștenitor al celui vest-european, ori care se tem de acesta, ci și să convingă că nu dorește să copieze modelul american și să ia pur și simplu locul SUA într-o altă ordine globală în care numai hegemonul s-ar schimba.   Nu este vina Chinei că, în Orientul Mijlociu, SUA a dorit să transforme Israelul într-un „hegemon delegat”, în acest fel: i. făcându-l dependent de politicile de forță și cultivându-i gustul pentru lovituri date peste categoria sa de greutate; ii. conferindu-i identitatea de „țintă americană”, ca prepus și totodată alter ego american, creat după chipul și asemănarea SUA; iii. punând America în situația de a nu avea altă alegere decât aceea de a fi de partea Israelului chiar și atunci când acesta are opțiuni politice greșite sau anulează prin exces efectele pozitive ale politicilor corecte. În aceeași măsură Israelul a fost adus în situația de a fi dependent de SUA și politicile acesteia. Astăzi această dependență este mai mult psihologică, decât materială, dar psiho-politica pare a fi capabilă să umbrească, pentru încă ceva vreme, rațiunea politică, realitatea politică, realismul politic. China, ca de altfel, toate statele asiatice (inclusiv Iranul) nu au nimic cu Israelul ca actor medio-oriental. Ele au totul de reproșat politicii americane în regiune, cu care este identificat Israelul. Fără sprijin american probabil că Israelul nu și-ar fi putut afla și consolida securitatea într-o vecinătate ostilă, relativ mai puternică, imediat după autodeterminarea sa. Astăzi, întârzierea în tăierea cordonului ombilical care îl leagă de Washington pare a fi una dintre principalele cauze ale insecurității sale; cu atât mai mult cu cât pax americana și-a dat duhul iar superputerea americană este în declin. A folosi contextul pentru a reduce influența SUA în Orientul Mijlociu este pentru China un act de pragmatism. A sprijini cauza palestiniană de pe poziții nu anti-israeliene, ci de pe cele ale combaterii tuturor practicilor hegemoniste, a șovinismului de mare putere și intervenției străine în problemele „interne” ale Asiei, este pentru China un gest de principialitate. Or, împăcarea pragmatismului cu principialitatea reprezintă un demers admirabil, diferit de oportunismul căruia reperele morale îi sunt străine.  Dacă efectele acestei poziții chineze nu ne plac, ar trebui să îi opunem o altă politică deopotrivă pragmatică și principială. Incapacitatea de a o defini amenință viitorul Occidentului colectiv și al civilizației sale.   

ÎNTRE INDIA ȘI PAKISTAN

În același timp, China s-a oferit să medieze tensiunile tot mai mari dintre Iran și Pakistan. Opinia publică românească (alături de cea a comunității internaționale), deja sensibilă la orice zăngănit de arme, mai ales în Orientul Mijlociu și mai cu seamă implicând numele Iranului, a fost surprinsă să afle că mai multe lovituri aeriene, date de operatori militari iranieni tocmai pe când Occidentul colectiv făcuse tot ce este cu putință pentru a provoca Teheranul să atace Israelul, oferind astfel motiv pentru o intervenție militară directă a SUA în regiune, au țintit baze militare aflate pe teritoriul… Pakistanului. Care a protestat și a promis răzbunare, dar nimic mai mult.  Aceasta în condițiile în care atât Iranul cât și Pakistanul au parteneriate consolidate cu caracter strategic cu China. Pentru Pakistan (în timpul Războiului Rece aliat al SUA, în condițiile în care India rivală era susținută de Rusia sovietică) sprijinul Chinei este astăzi cu atât mai important cu cât Washingtonul, în încercarea de a încercui China pe flancul indo-pacific, caută intens favoruri indiene, uitându-și vechiul aliat pakistanez sau socotind că acesta nu are altă alegere decât rămânerea în tabăra atlantică.  Țintele vizate de Iran au fost ținte americane situate pe teritoriul pakistanez, mai exact tabere ale kurzilor folosiți de SUA, spre nemulțumirea Turciei, printre altele, în lupta împotriva regimului sirian al lui Bashar al Assad, susținut de Rusia. Putem interpreta, așadar, această intervenție iraniană (care se pare că a fost operată nu de armata iraniană, ci de Garda revoluționară islamică, formațiune care deține o anumită autonomie în statul iranian și nu îi reflectă întocmai politica externă) ca pe un răspuns la provocările americano-israeliene din ultimele săptămâni. Aceste provocări urmăreau o reacție armată a Iranului îndreptată împotriva Israelului, iar nu a Pakistanului.  Iranul pare a fi transmis astfel că nu dorește să se confrunte cu SUA, prin intermediul Israelului, ceea ce l-ar pune față în față cu armata americană în cadrul unui război regional extins, mult dorit la Washington, ci în mod direct, în cadrul acțiunii de curățire (eliberare) a Orientului Mijlociu de prezența americană. Un atare demers se bucură și de asentimentul Irakului, evident al Siriei, dar și al Afganistanului, Turciei și chiar al Pakistanului însuși. Or, dacă atacarea Israelului ar fi urmată de o cerere a Ierusalimului de ajutor armat american, desigur acceptată de Casa Albă și probabil, tolerată de o mare parte a opiniei publice americane, Pakistanul nu solicită, iată, sprijin extern.   De fapt, Pakistanul de multă vreme se simte folosit de SUA pentru promovarea agendei geostrategice americane în regiunea foarte complicată a Asiei Centrale, chiar în detrimentul intereselor vitale pakistaneze și cu umilirea amorului propriu pakistanez. Călătoria în remorca geopolitică americană l-a adus, practic, la o relație tensionată cu toți vecinii săi și la dificultăți economice extreme. China a apărut astfel a fi un adevărat colac de salvare al Pakistanului, căruia i s-a conferit și statutul de punct nodal pe traseul noului „Drum al mătăsii” – proiectul secolului lansat de noua superputere mondială prin care se urmărește edificarea unui globalism multipolar, opus centralismului imperial al „păcii americane”.  De aceea, riscul unui război regional aprins dintr-o ciocnire iraniano-pakistaneză este mic; mult mai mic decât se speculează în cercurile occidentale.  Pe de o parte, atât Iranul cât și Pakistanul nu sunt interesați într-un asemenea război. Pe de altă parte, amândoi au o lungă experiență în ținerea la foc mic a tensiunilor dintre ei și știu să gestioneze diversele crize care pot apărea în relațiile bilaterale. Ceea ce vor face și acum. Pe de a treia parte, o reducere a prezenței prepușilor americani pe teritoriul pakistanez este și dorința tainică a Islamabadului, căci aceasta înseamnă spor în suveranitatea națională. De aceea, China nu are nevoie de mult efort și risipă de mijloace pentru a menține pacea între cele două state partenere ale sale; ceea ce a și propus să facă, sporindu-și influența diplomatică în regiune.  

CULTURA CHINEZĂ ȘI CULTURA EURO-AMERICANĂ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Atari mișcări chineze au fost apreciate rapid de către analiștii occidentali ca fiind „asemenea fructelor de pe ramurile joase ale pomilor, la care se ajunge cu mâna”. Ele ar arăta, sunt obligați să admită aceștia, priceperea diplomatică a Beijingului, dar subliniază, se grăbesc să adauge ei, și „limitările acestuia în a juca un rol semnificativ în modelarea peisajului de securitate din Orientul Mijlociu”. Astfel, Jon Hoffman spunea pentru World Politics Review că „realitatea este că Beijingul nu are nici capacitatea și nici dorința de a se afirma ca agent principal de putere în regiune”.  Aprecieri ca acestea arată o profundă neînțelegere asupra filosofiei chineze referitoare la modul de gestionare a relațiilor internaționale. Eroarea provine și din obiceiul observatorilor și evaluatorilor occidentali de a citi gesturile Chinei cu ochelarii mentalităților euro-atlantice. Or, pentru decriptarea lor este necesar un cod chinez, iar nu un dicționar american ori vest-european.

Iată de ce, în practică, în ciuda concluziilor liniștitoare ale analiștilor amintiți, capacitatea Chinei de a valorifica conflictele și tensiunile din Orientul Mijlociu ca purtător și garant al păcii, precum și umbra puterii economice chineze care se extinde rapid acolo, au născut la Washington teama că Beijingul încearcă și chiar poate să conteste și reducă rolul SUA în regiune. Ceea ce ignoră aceste temeri este motivul care pune China în poziția de a atinge astfel de ținte.  Paradoxul, cel puțin raportat la experiența, instinctele și tradițiile americane (și, în general, euro-atlantice) este că Beijingul a reușit să obțină victorii diplomatice în Orientul Mijlociu doar pentru că nimeni din regiune nu depinde de el și nici nu se teme de el din punct de vedere militar pentru securitatea sa. Drept urmare, toate părțile diferitelor conflicte locale din Orientul Mijlociu văd China ca pe un „broker onest”, niciuna nepercepând parteneriatele Beijingului cu adversarii săi ca pe o amenințare.  Diplomația chineză contribuie la consolidarea acestui sentiment afirmând cu insistență că ea nu formează alianțe, ci parteneriate, diferența dintre cele două fiind că primele au un caracter rigid (în sensul că tind mereu către un format osificat, cu obiective imuabile care împing spre multiplicarea confruntărilor militare) și sunt ghidate de logica conflictului cu alte alianțe, în timp ce cele din urmă  exprimă solidaritatea intereselor în promovarea unor proiecte comune concrete concepute astfel încât la nivel regional și global să se evite jocurile de sumă nulă (strategia proiectelor comune). Astfel de proiecte – economice, sociale și culturale, dar nu militare, orientate spre o dezvoltare armonioasă aptă a reprezenta o garanție a păcii generale – pot fi realizate cu participarea unor jucători care altminteri sunt adversari. Interesul în promovarea lor trece în plan secund adversitatea, cu posibilitatea de a o neutraliza cu totul pe termen mediu și lung.  Este exact ceea ce SUA, purtată de șovinismul de mare putere și de narcisismul său mesianic, nu poate nici înțelege nici promova, în prezent ea, precum și, sub influența ei, aliații săi europeni, în cea mai mare parte, ajungând la o militarizare generală a politicului – atât pe plan intern, cât și, mai cu seamă, în relațiile internaționale.  Întrucât China nu dorește să concureze cu SUA în Orientul Mijlociu pe teren militar, unii cred că ea nu are capacitatea de a o face și totodată ar fi lipsită de perspicacitatea și experiența necesară pentru a înțelege nevoia de a consuma prioritar resurse spre a se dota cu „singurul” instrument eficient de politică internațională, care ar fi cel militar. În realitate, China are o cu totul altă concepție asupra modului de a influența și am putea spune, chiar, a domina lumea. Nu dorința de a fi influentă îi lipsește, ci convingerea că muștele s-ar putea prinde mai bine cu un butoi de oțet decât cu o linguriță de miere.  Este diferența dintre o putere aristocratică neexpansionistă (putere soft) convinsă de milenii că ea este centrul universului spre care lumea trebuie să se îndrepte și chiar se va îndrepta voluntar, mai devreme sau mai târziu, nefiind nici necesar nici de bun gust ca să plece de acasă pentru a-i converti pe alții la valorile sale, și o putere în esență oligarhică (cel puțin din punctul de vedere al comportamentului în ordinea globală), autodefinită ca fiind Noul Ierusalim, autoproclamată ca „imperiu necesar” și autolegitimată ca Salvator al Lumii, în drept să impună manu militari (ca putere hard) „tablele legilor sale” și să se deplaseze peste mări și țări pentru a-i pedepsi pe toți cei care nu i se supun, promițând pământul fericirii celor care îi urmează poruncile și retrăgându-le dreptul de a se bucura de el celor care îi contestă supremația.

SUA ARE NEVOIE DE CHINA ÎN LUPTA CU REBELII HOUTHI

Faptul că Washingtonul ar fi contactat Beijingul pentru a face presiuni asupra rebelilor Houthi prin intermediul Teheranului sugerează că, în ciuda tensiunilor tot mai mari dintre SUA și China și a temerilor SUA referitoare la rivalitatea strategică a Chinei, există încă o anumită capacitate la Washington de a recunoaște locul unde SUA și interesele chineze converg – în acest caz, pentru a furniza securitatea rutelor de transport maritim de care depinde comerțul global. Puterea militară pură și simplă, fără identitate și fără crez, nu are posibilitatea de a rezolva toate problemele lumii contemporane. De fapt, nu are posibilitatea de a rezolva nici o problemă care ține de organizarea păcii. Lucrul este demonstrat și de încercarea eșuată a SUA de a rezolva conflictul cu gruparea Houthi din Yemen pe cale armată, de ani buni, prin implicarea Arabiei Saudite. Sprijinit, înzestrat, asistat și impulsionat de Washington, Regatul saudit sunnit, s-a luptat ani de zile cu rebelii houthi fără nici un rezultat notabil.  Până de curând, Ryadhul avea, însă, și o miză personală în această luptă. Yemenul era un teritoriu pe care se confrunta cu Iranul șiit. Sprijinindu-i pe șiiții din Yemen, acesta urmărea să obțină un pumnal geo-strategic cu care oricând putea lovi spatele rivalului saudit. De aceea saudiții doreau să îi neutralizeze pe prepușii yemeniți ai Iranului.  Între timp, cu sprijinul Chinei, relațiile dintre Arabia Saudită și Iran s-au normalizat. Primul ministru și Prințul Moștenitor saudit, controversatul Mohammed bin Salman, deloc iubit la Casa Albă, a înțeles că politicile soft sunt mai profitabile pentru țara sa decât continuarea unui război în Yemen (de tipul celor purtate de SUA în Irak, Libia sau Afganistan), spre profitul Washingtonului care se bucura de lupta, fie și indirectă, a două dintre principalele puteri medio-orientale (Arabia Saudită prietenă și Iranul inamic), spre câștigul celei de a treia – un alter ego regional al hegemonului trans-atlantic.  Susținând războiul Israelului din Gaza, război lipsit (deocamdată) de perspectiva unei soluții politice, respectiv de cea a unei victorii locale (tactice) care să acrediteze o victorie regională (strategică), SUA a exclus orice convergență a intereselor sale vitale cu cele ale Arabiei Saudite. Astfel, Washingtonul a rămas în războiul cu houthii fără importanta cooperare saudită, în timp ce Ryadhul poate conta pe relația sa normală cu Iranul, garantată de China cu instrumente economice, iar nu militare, dar foarte consistente, pentru a nu se vedea atacată de șiiții din Yemen.  Așa cum am mai spus-o, în absența unei viziuni strategice și purtată de narcisism America rămâne tot mai singură pe „Axa binelui”.

PREȚUL COOPERĂRII CERUT DE CHINA

Așa se face că America a ajuns cumva la mâna Chinei pentru a ieși cu fața cât mai curată și cu pierderi cât mai mici din viesparul Orientului Mijlociu. Urgența unei asemenea „evadări” este cu atât mai mare cu cât și cei doi copii teribili ai Asiei, și anume Turcia și India, pe simpatia cărora administrația americană conta, s-au pronunțat împotriva politicii regionale a Casei Albe. Or, nimeni altcineva, mai exact nici Ankara și nici New Delhi, și, bineînțeles, nici Moscova, aflată în război cu SUA în Ucraina și preocupată prioritar de refacerea influenței sale în Marea Neagră, nu poate înlocui în acest moment China pentru a dezamorsa la același nivel de eficiență conflictele amorsate de americani în Orientul Mijlociu și din care americanii nu știu cum să mai scape. Ceea ce planificatorii politici de la Washington, desigur, își doresc, este ca Beijingul să renunțe la reticența sa de a-și asuma un rol mai mare în securitatea regiunii, atât cu privire la criza traficului în Marea Roșie, cât și în general, astfel încât să genereze o nouă situație strategică de care să profite, teoretic, atât China, cât și Statele Unite. Cooperând cu Washingtonul, Beijingul ar obține o altă victorie diplomatică și și-ar asigura traficul liniștit pe rutele de transport maritim comercial în Marea Roșie, fără să mai depindă de Occidentul colectiv, în timp ce SUA și-ar putea reorienta atenția asupra altor priorități de securitate.  În mod paradoxal, SUA ajunge a cere acum Chinei mai mult militarism (manifestat, desigur, acolo unde interesele americane o reclamă, respectiv în alte locuri decât în Marea Chinei), tot așa cum, cu câțiva ani în urmă, reprezentanți ai dreptei europene acuzau China de prea mult capitalism. Întrebarea este dacă China este dispusă să își pună pielea la bătaie pentru a rezolva problemele de securitate hard (securitate geo-strategică) ale Orientului Mijlociu renunțând la viziunea sa strategică soft, spre a aduce beneficii SUA fix în momentul în care guvernul taiwanez (susținut de Washington) a intrat pe mâna unui independentist intransigent? Abia în Marea Chinei s-ar putea să fie nevoie de armata chineză.  Dacă răspunsul Chinei ar fi negativ, nu înseamnă că astfel s-ar demonstra că prezența și implicarea militară a Americii în Orientul Mijlociu sunt indispensabile și de neînlocuit, făcând necesară așa zisa „revenire a SUA în regiune” cu o intervenție directă la scară mare, așa cum, chipurile, cu succes a făcut-o în trecut. În acest sens s-au pronunțat recent experții unui centru de reflecție (think tank) ultraconservator american, evident rupți de orice realitate și trăind în bula auto-amăgirii.   Concluzia corectă care ar decurge dintr-o asemenea situație este cea pe care toți oamenii raționali o cunosc deja. Este vorba despre o schimbare radicală a filosofiei geopolitice americane, care ar include renunțarea la privilegiile gardianului păcii mondiale și la ordinea unipolară a acestei păci de concepție americană însăși. Acea ordine a funcționat într-un context care astăzi nu mai există și care cere alte reguli. Fără sprijinul unei puteri cu relevanță globală precum China nu pot fi rezolvate marile crize ale lumii. Pe de altă parte, nu se poate coopera cu China în Orientul Mijlociu și în același timp alimenta tensiunile cu ea pe alte fronturi; mai ales dacă este vorba despre zona vecinătății sale sau chiar de afacerile taiwaneze care sunt afaceri interne ale Chinei. Sunt unii care, respingând ideea unei asemenea schimbări, văd o soluție în regionalizarea și chiar globalizarea războiului. Prin contrast, o asemenea strategie hard, care poate duce oriunde, numai la pace nu, în condițiile în care SUA a demonstrat că singură poate câștiga orice război dar nu poate câștiga nici o pace, va face strategia soft chineză și mai atrăgătoare, iar prin aceasta și mai eficientă. Astfel influența Chinei în Orientul Mijlociu va crește treptat, în timp ce influența SUA se va diminua dramatic. Este exact de ceea ce se tem mințile americane încă lucide și ceea ce simt empiric operatorii politici aflați, prin natura misiunii lor, în contact direct cu realitatea.  Cooperarea americano-chineză (ca, de altfel, și cea americano / euro -rusă) este necesară, dar ea nu se poate realiza, mai ales când obiectivul este tratarea crizelor cu impact global și implicații strategice, decât în cadrul unei noi ordini mondiale, în care, în orice caz, China nu trebuie să fie o altă Americă.  Prin urmare, nu Chinei trebuie să îi cerem să devină mai războinică, ci SUA să devină mai pașnică. Cât de jos trebuie să fie pragul geopolitic cel de sus pentru ca liderii americani de mică înălțime să se lovească de el și să se trezească? Iată întrebarea!