Cînd Che Guevara e rentabil în dolari!

În 1964, studenţii de la Universitatea din Havana îi propun nişte bani discreţi pentru a le ţine o conferinţă. Che consideră asta o „injurie gratuită”, declarînd indignat:
E de neconceput să se ofere a retribuţie monetară unui demnitar al guvernului sau partidului, de orice natură ar fi. Cea mai importantă retribuţie pe care am primit-o e cea de a fi admis să fac parte din poporul cubanez. Asta nu poate fi contabilizată în pesos”.

După cucerirea puterii, îşi poate stabili singur salariul. Che Guevara deşi directorul Băncii Naţionale mai întîi şi Ministrul Industriilor mai apoi, acceptă doar indemnizaţia de Comandant al Revoluţiei (pînă la sovietizarea Armatei, Cuba n-are generali şi colonei), un titlu atît oficial, cît şi romantic. Faţă de alţi miniştri mai puţin importanţi, care cu 10000 de pesos, Che Guevara ia 525 pesos, argumentul că salariul anual al unui ţăran nu depăşeşte 92 de pesos.

Forma supremă de muncă din conştiinţa revoluţionară, străină de interesul material, rămîne, pentru Che Guevara, munca voluntară.
Dar ar fi după el, fiecare cubanez ar trebui, după program, să meargă să taie trestie de zahăr să care saci de nisip cu spatele să sape cu hîrleţul.
Spre deosebire de alţi inşi, Che Guevara e un entuziast al muncii voluntare şi ca persoană fizică dacă îi pot spune astfel.

Director al Băncii Naţionale a Cubei mai întîi ministru al Industriei ambasadei itinerant al Cubei în Africa, Asia, Europa de Est, URSS, China, la ONU, cel considerat de americani Creierul Regimului, se scoală duminica dis-de-dimineaţă, îşi ia familia şi merge la tăiat de trestie de zahăr.

Crede atît de mult în munca voluntară, expresie a eroismului revoluţionar încît, la un moment dat, se autoflagelează.
Subordonaţilor săi din Ministerul Industriei, el le mărturiseşte la reuniunea din 14 iulie 1964:
Duminica trecută, mi s-a întîmplat ceva care nu mi s-a mai întîmplat vreodată (cu excepţia cazurilor cînd taie trestia de zahăr). M-am surprins privindu-mi ceasul la fiecare sfert de oră, nerăbdător să plec, pentru că munca mea mi s-a părut lipsită de semnificaţie”.

Nenorocirea e că-i obliga să facă asta şi pe cei aflaţi în subordinea sa.
Şi mai amuzant, cînd adjuncţii şi ceilalţi funcţionari ai Ministerului, vor să meargă cu maşinile statului. Che Guevara îi urcă în camionul în care e el deja, cu Adelaide, soţia sa.
El exclamă:
Domnii viceminiştrii vor să meargă cu benzina şi şoferii popurului. Sus, în camion!

Alţii îndeasă fleacurile în valiză şi le cară mii de kilometri pînă acasă. Eu, de exemplu, am tîrît prin Madrid şi prin Paris Scrisoarea de adio a lui Che, Jurnalul din Bolivia, o scrumieră, o cană pentru bere şi un ceas a cărui limbă s-a rupt pe drum.
Le-am cumpărat şi pentru a-mi aduce mica mea contribuţie la transpunerea în viaţă a noului ideal al Revoluţiei cubaneze.
Cît mai mulţi dolari de la turişti, cît mai multe lovituri date imperialismului american! Sub semnul îndemnului lui Che Guevara:
Să creăm noi Vietnamuri!

(Sfîrșit)

Comentarii

Pagini: 1 2

📹 Videoblitz 📹
Loading