Clubul miliardarilor Davos – cel mai mare agent provocator de poluare din lume

Acum câteva zile bâjbâiam cu un om al străzii printr-o magazie, lumina nu funcționa, căutând o mătură și un făraș. Descurcăreț, omul străzii le-a găsit primul. Ce m-a binedispus a fost comentariul șugubăț: „N-ai prea mâncat morcovi!”. Atunci mi-am dat seama care e problema majoră a miliardarilor: nu au lumină.

Când au spus că bășinile vacilor le-au poluat pajiștile întreținute de grădinari cu CV, i-am luat în râs, nu am căutat firul logic. Biata Ariadna mai avea puțin și ne dădea cu ghemul în bretonul imersat în fixativ. Vacile nu se bășesc de la iarbă sau de la fân, se bășesc de la nutrețul inventat de om, îmbunătățit cu chimicale zise vitamine, cu chimicale zise antibiotice, cu chimicale de dragul chimicalelor. Ca și în cazul digestiei omului, corpul reține ce poate, restul e dat afară. Nu făcusem legătura, dar acum am început să văd mai clar. Miliardarii sunt în număr covârșitor de mare boșorogi. Boșorogi îndopați cu pastile ca să prindă suta. Prin urmare, mari producători de bășini. Ca să nu discriminăm, și tinerii care mănâncă prăjeli la minut de pe stradă și de la imprimantă au parte de aceleași reacții. Chimicalele au produs o evoluție (probabil mult așteptată) și în cazul flatulenței. Ce să facem cu miliardarii? Să le facem grajduri și să amendăm țăranii dacă nu le dau jucării de cauciuc? Până acum noi le-am învinuit avioanele și limuzinele de lux, pericolul însă se ascundea în dieta lor variată.

La ultima întâlnire ne-au spus că nu le place nici cafeaua. Nouă nu ne place de ei. Toate sursele menționate, fantasmagoric, ca fiind poluante sunt biodegradabile. Ei și ceilalți contrafăcuți cu silicon, operații estetice și pastile de fericire nu mai sunt demult naturali și nici prietenos-degradabili. Am văzut într-un filmuleț de rețele sociale niște fermieri francezi aruncând cu nutreț (fân) peste hamburgerii ca de plastic de la McDonald. Destul de respectuoși țăranii, nu au aruncat cu îngrășământ natural. Trebuie însă să amintesc și că fermierii francezi și cei germani au fost răsfățații UE. Acesta a fost unul din motivele pentru care britanicii au ieșit din uniune, fermierii britanici nu primeau mare lucru, madam Merkel era îngrijorată doar de sparanghelul dumneaei. Interesant, Iohannis a fost interesat tot de sparanghelul dumneaei, semn că nu a înțeles misterul conopidei murate. Fermierii francezi și germani au fost lăsați să protesteze, ceilalți au fost trimiși înapoi la cuiburi după ce intervenția serviciilor mai că a făcut din Șoșoacă președintele în funcțiune al României (puțini au înțeles ironia fină a acțiunilor dumneaei, cei mai mulți au alunecat, ca la antene, în derizoriu). Dar vorba Lăpușneanului (în viziunea lui Costache Negruzzi): „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu …”.

Pe când eram copil, poporul ieșea în serile de vară, pe răcoare, și duminica, după slujba de la biserică și masa de prânz, la șosea. Cucoanele în față, ținându-se de braț, bârfind și râzând cu sfială, gângurind citate din romanele la modă, bărbații cu pieptul în față și mâinile la spate, importanți, discutând politică și sistemul de învățământ. Se întâmpla ca unul sau altul să scape și câte o mirositoare, dar își scutura câinește cracul pantalonului și își continua plimbarea în zâmbetele amestecate ale oamenilor, florilor, animalelor. Dar aceia erau provinciali săraci, nu miliardari de top care consumă hamburgeri poleiți cu aur de 24 de carate sau somon cu osatură de sticlă de plastic și garnitură de colțunași din grâu ucrainean, rețete apărute chiar sub conducerea lor.

Cei mai mari poluanți de pe Terra sunt răutatea și aroganța răutății, nimicnicia sufletească.

Potrivit mi se pare un citat din Borges, din fabuloasa sa Istorie universală a infamiei:

„Am rămas să mă uit la lucrurile alea pă care le știam dă când mă născusem – cer din belșug, pârâul care să-ncăpățâna să curgă acolo jos, ca un cal adormit, ulița nepietruită, hornurile -, și m-am gândit că io nu eram decât o buruiană pă malurile alea, crescută printre mătasea-broaștei și schelete. Ce altceva putea să iasă dă pân gunoaiele alea, dacă nu unii ca noi, tari în clanță, da’ fricoși când se-ngroșa gluma […]?”. (Borges, 2012)

Bunul Pascal avea și o explicație: „Toate lemele binelui există și au fost deja enunțate: din păcate nu le aplicăm”. (Pascal, 1986)

Bibliografie:

Borges, Jorge Luis, (2012), Istoria universală a infamiei, Polirom, p.104

Pascal, Blaise, (1986), Pensées, Londra, Penguin Books, p.218