Deşi e doar 11 dimineaţa şi zi de lucru, Ilie Tarbă urcă Dealul, spre casă, cîntînd cît îl ţine gura. Din cînd în cînd se opreşte şi, făcînd palma pîlnie, hăuleşte spre casele pustii:
Gospodarii sînt cu toţii pe cîmp.
Ilie Tarbă trecea drept un om la locul lui. Nu bea, ba chiar, dacă ne gîndim bine, chiar exagera cu abstinenţa, permiţîndu-şi un pahar de vin îndoit cu apă doar de Paşti sau de Crăciun.
De cîtva timp însă, satul îl vede zilnic bălăngănindu-se pe uliţe, zbierînd un cîntec aiurea (în care unii recunosc Imnul brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni) şi ciorovăindu-se cu un cîine imaginar, care, vezi Doamne! s-ar ţine de el pentru a se pricopsi cu un os pe gratis. Totul porni din clipa cînd Vintileasa află ştirea că un ins din Clipocea cîştigase o Dacie Papuc, prevăzută cu remorcă, la concursul naţional „Bei şi cîştigi“. Pe cei din sat vestea îi trecu mai întîi prin faza de invidie, pentru a-i arunca mai apoi în cea de agitaţie bolnăvicioasă. Întrecerea era simplă. Pe dosul unui capac de bere Gambrinus se găsea trecut premiul:
O lampă cu ultraviolete, o bicicletă de curse, un jug din aluminiu, cum se fabrică acum, operele complete, legate în piele, ale lui Ion Slavici şi, premiul cel mare, o maşină de teren Aro, cu bară de protecţie în faţă împotriva leilor furioşi.
Pentru a pune mîna pe unul dintre aceste premii nu trebuia decît să cumperi o sticlă de bere, să-i desfaci capacul şi să vezi dacă avea ceva trecut pe dos. Evident, o dată ajuns cu sticla în mînă, deja dantelată de spuma gingaşă, ca o beteală de nun, nu-ţi rămînea decît să dai pe gît berea. Dacă pe dos nu era nimic – ceea ce nu trebuia să te mire, deoarece un premiu se nimerea cam la 50 de sticle – cumpărai o altă sticlă, o desfăceai, cercetai capacul şi, supărat că n-ai cîştigat nimic, sau, de ce nu? vesel c-ai luat ceva, făceai praf conţinutul.
Berea era ultimul lucru din lume pe care l-ar fi dat pe gît Ilie Tarbă. Mai întîi pentru că – zicea el – era o băutură parşivă. Votca, de exemplu, merită banii. Ştii că bei ceva ca lumea. Nici n-apucă prima picătură să cadă în hăul stomacului, că te şi înhaţă o fericire proaspătă şi înviorătoare, ca un Zefir după nopţile lungi de iarnă. E ca şi cum ai fi aruncat în stomac o grenadă sau mai precis o grenadă lacrimogenă. Aşchiile sar în tot trupul, făcîndu-te praf în cîteva clipe. Cu berea lucrurile şedeau aiurea. Ea te turtea încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama şi fără să ştii cînd. Lichidai o balercă şi nu se întîmpla nimic. Puteai să evoluezi şi la trapez după asta. Puteai să-ţi dai seama dacă o bancnotă de 100 de dolari era veritabilă sau falsificată. Atît de treaz rămîneai. Şi cînd ţi-era lumea mai dragă, mîndru nevoie mare că rezişti la băutură mai ceva decît un cal modificat genetic de americani, deodată ţi se rupea filmul. Lumea din jur prindea să se lăţească şi să se lungească. Ba chiar şi dispărea la un moment dat, într-o ceaţă de clăbuci. Picioarele se făceau de plumb. Iar mîna, a dracului! devenea brusc şugubeaţă. O întindeai în faţă, ca şi cum ai fi vrut să saluţi, şi ea o lua la dreapta. După care îţi făcea cu ochiul. Sau, şi mai rău, scotea limba la tine.
Mai erau şi alte lucruri care-l făceau pe Ilie să nu sufere berea. Îl enerva, de exemplu, spuma, despre care el zicea că-i un fel de rochie de mireasă pe o tipă pocită. Dar nu de asta o respingea el categoric. Pur şi simplu era bolnav de ficat şi doctorii îi recomandaseră să nu pună picătură de alcool în gură. Nici de concursurile tîmpite nu-i păsa. Ăsta, pentru care se dădeau de ceasul morţii cei din sat, îl făcea să se strice de rîs. Cum adică „Bei şi cîştigi?!” – se întreba el ironic la Pizzeria din Centru, o dugheană la care se servea doar bere şi cîrnaţi, deoarece în ultimul timp judeţul traversa o criză de aluat. Asta le spunea el celor pe care-i găsea la masă, desfăcînd capace cu dinţii, aşteptînd emoţionaţi să vadă scris premiul şi dînd apoi pe gît sticla, din mai multe gîlgîituri. El nu pierdea timpul cu aşa ceva. Avea treabă, şi dacă se oprea din cînd în cînd, o făcea tocmai pentru a le reaminti că lozinca lor trebuie să fie „Munceşti şi cîştigi!”. Ăia însă îl luau peste picior, zicîndu-i că doar proştii muncesc. Uite că Ghiţă Parvana, hoţul de găini al satului, cel de care rîdeau şi curcile, pentru că umbla descheiat la prohab, a ajuns biznizman, cu carte de vizită aurită şi maşină la scară! După ce le făcea morala de rigoare, Ilie Tarbă o lua din loc, nu înainte de a se amuza cum desfăceau ei sticlă după sticlă, pentru a descoperi că pe capace nu era nici un premiu.
Lasă un răspuns