CoraZone | Momentul meu de cumpănă. Mai pot sau nu servi democrației?

Eu îmi încep fiecare dimineață cu pastila domnului Cristoiu. Aroma cafelei și savoarea pastilei merg doar împreună. Chiar dacă în ziua precedentă a făcut-o mai repede, că a ieșit Iohannis, și am ascultat-o chiar în direct, o reiau dimineața. Mai râd, mai bag la cap, pentru că de fiecare dată am ceva de învățat. Uneori, ceea ce a spus sau mi-a spus la telefon mi s-au părut năstrușnicii, dar nu a fost să nu se împlinească. Nu mai reiau ce înseamnă pentru mine Maestrul și învățăturile lui, că-l irită și poate nu pot fenta să nu vadă textul. Spun doar atât: că eu, după aproape 28 de ani de experiență în presă, am mereu ceva de învățat de la el.

Duminică dimineața m-a lovit în moalele capului. Mi-am pregătit ritualul și am dat play. Slavă Domnului că nu mai are Stamule reclamă, că până apărea „închide anunțul”, vocea candidatului care nu mai este mă făcea să-mi amintesc de cum a fost el stăpânul cârnaților în Modrogan. Și, slavă Domnului, că nu-s în targetul doamnei Clotilde. Că povestea cu ea, singurul bebeluș alb dintr-o clinică, am auzit-o live. Acum îmi apare reclama la Amazon cu Alec Baldwin buhăit. Dar, totuși, e Alec Baldwin, nu Stamule. Și el destul de îndopat, dar nu suficient pentru a face reclamă la Amazon. Bine, mie nu mi-a plăcut niciodată. Baldwin, zic. Stamule nu mai contează, mult nici pentru PNL, dar asta e altă gâscă-n altă traistă.

„Fără o presă curioasă nu există democrație”, zice domnul Cristoiu.

Mamă, mă gândesc, eu sunt stâlpul democrației, că îmi bag nasul și unde-mi fierbe, dar mai ales unde nu-mi fierbe oala.
Nu trece mult și trage domnul Cristoiu un perdaf, binemeritat, presei, de am văzut stele verzi. Eu nu pot să spun: „e adevărat, dar ceilalți…”, nici că „eu mă străduiesc, dar nu-mi iese”.

Pentru că mi-a ieșit. Mi-a ieșit când nu aveam nimic, de aceea acum nu am nicio scuză. Imediat după ce am terminat vizionarea, m-am gândit la întâmplări care mi-au adus faima de „cobră” și care i-au determinat pe unii să-mi spună verde-n față: „Tu nu o să mori în patul tău”.

Eram, la Evenimentul zilei, când nu aveam nimic, doar un entuziasm care, efectiv, mă făcea să cred că pot muta munții, corespondentă pe trei județe: Mureș, Harghita și Bistrița-Năsăud. Și trebuia să știu de toate: politică, administrație, social și fotbal. Însă, regină era investigația. Aia, pe bune, când scotoceai și-n fundul Iadului. Aia îți aducea și succes, și notorietate, dar și reputație de Muma Pădurii.

Într-o zi am fost rugată să vorbesc cu niște părinți dintr-un sat din Bistrița-Năsăud cărora le murise copilul la spitalul din Târgu Mureș, operat de un reputat medic urolog, Radu Boja. Părinții (și acum îi văd, în haine cernite, încercănați, îndurerați, fără speranță) voiau să-l înfrunte pe Goliat și și-au pus toate speranțele în mine. Că auziseră că-s dreaptă. A trecut mult timp de atunci, dar mi-au revenit, în rafale de flash-uri, aproape toți pașii făcuți.

După ce am studiat documentele, având, cât de cât, și studii în domeniu, în medicină, am realizat că aveau, în mare, dreptate. Desigur, se spune că în astfel de cazuri familia, lovită de durere, e cea mai subiectivă sursă.

Pentru început, i-am pus să facă plângere pentru malpraxis la Colegiul Medicilor, apoi să facă plângere penală. Aveam un amic procuror, cu care mă combinam la cazuri, în interes reciproc, și m-am dus la el. Ăla, când a auzit despre cine este vorba, și-a pus mâinile-n cap. Eu, dă-i cu dreptatea, cu durerea părinților, l-am convins. Pe atunci nu era cu alegerea aleatorie a dosarelor. Nici acum nu e, dar ne place să credem asta.

Ne-am apucat, eu cu procurorul, să studiem de zici că ne pregăteam să dăm la Medicină, l-am mai cooptat și pe un medic legist și dosarul a prins cheag. Desigur, lucrurile nu mergeau repede, că mai aveam și altceva de făcut. Părinții, bieții, în fiecare zi erau în Mureș. Când le vedeam, de departe, siluetele negre mă apuca și mila și disperarea. Dar, mai ales, mă apăsau vorbele lor, pe care mi le spuneau aproape șoptit: „Cum credeți, noi avem încredere în dumneavoastră”. Încrederea asta mă făcea pulbere, povara pe care mi-a pus-o micuțul acela pe umeri îmi dădea și avânt, dar mă și arunca la pământ.

Eu eram pe capul procurorului, ăluia îi venea să mă împuște. Dar a făcut totul cum a crezut și cum s-a priceput, a cerut chiar și o nouă autopsie, la care nu am vrut să particip.

Cum treaba mea de jurnalistă era să scriu, nu să fac dosare, am zis că, cu ce am până în prezent, scriu.

Bine, nu mai spun că mă afurisea toată tagma medicilor, eram proscrisă. Medici, amici, chiar îmi spuneau că nu îmi dau seama că voi ajunge să am nevoie de doctori, că voi crăpa și nimeni nu mă va ajuta. Peste ani, nu am ajuns eu pe mâna lor, ci tata. Exact în secția dr. Boja. S-au comportat impecabil.

Trebuie să spun că medicul avea o reputație bună, era apreciat. Inclusiv prietena mea, care lucrase cu el, spunea că dacă s-a întâmplat, a fost doar un accident. Chiar și așa, în numele acelor amărâți de părinți, trebuia lămurită situația. Lor nu li se părea, existau opinii și de la alți medici din Cluj.

Consider că pot să scriu un articol, însă îmi lipsea punctul lui de vedere. Omul, bineînțeles că știa că mă ocup și că sunt capul răutăților. La clinică nu m-a primit, am alergat degeaba după el pe coridor. Am făcut rost de numărul lui de acasă (pe atunci nu erau telefoane mobile) și mi-a răspuns soția lui. Evident, pe atunci nu era moda aia: „Sunteți vinovat?”, „Ce-ați făcut?”, „De ce ați omorât copilul?”. Nici nu mi-aș fi permis asta. Bine, doar cât mi-am spus numele că a început doamna: „Curvă ordinară, nenorocită, cum îndrăznești să suni? Lasă că știm noi cine ești…”. Nu a fost cale să vorbesc cu el. Am dat opiniile unor colegi de-ai lui, care îl lăudau și am spus că el a refuzat.

Când am scris articolul, am dat și date seci, dar am mers, precum avocații, în pledoariile finale, pe emoție, de plângeam și eu în timp ce scriam. Când a apărut articolul, la 8 dimineața nu mai era un ziar pe tarabe. Nu, nu cumpărase el tot tirajul, în general se vindea, dar acum toți cititorii așteptau cu sufletul la gură să vadă cum e cu moartea copilului. Părinții copilului nu au jubilat. Plângeau, cu ziarul în mână, când ne-am întâlnit. Femeia mi-a spus că îmi mulțumește și a adăugat: „Dar sper să se facă dreptate”.

Nu îmi mai amintesc ce s-a ales de caz, cred că a primit doar o sancțiune din partea Colegiului Medicilor. Nu am vorbit niciodată cu acel medic, dar peste ani, un alt medic mi-a spus că am avut dreptate și bine am făcut că m-am luptat. Pentru moartea acelui copil a fost vinovat. Și că toată lumea medicală a făcut scut în jurul lui, pentru că reputația lui nu trebuia pătată, că „oricum, pe copil nu-l mai aducea nimeni înapoi”. Nu a vrut nici el să se întâmple, dar a evaluat greșit. În decembrie, 2017, medicul a murit și a primit toate onorurile. Binemeritate, a fost un medic strălucit care, la un moment dat, a greșit. Ieri, în gând, m-am rugat pentru odihna sufletului lui și am trăit, din nou, regretul că nu am putut avea o discuție.

Și acum, în timp ce scriu, mă gândesc: Oare ce s-a întâmplat, cum de acum nu mai fac asta? Am îmbătrânit, desigur, că numai în basme se întinerește, dar ăsta nu este un motiv. M-am blazat? Nu, nu cred. La fel de mult mă revoltă nedreptatea.

Mă mai gândesc și voi scrie ce s-a întâmplat. Acum, ca să îmi iau, totuși, partea leului pot spune doar atât: că nu există satisfacție profesională mai mare decât asta, că am ajuns să lucrez cu domnul Cristoiu, să decid și, mai ales, să fiu liberă. Și mai cred că noi, aici, la cristoiublog, chiar dacă nu facem minuni, măcar ținem flacăra aprinsă. Aia care-mi dădea mie entuziasmul acela de credeam că pot muta și munții.