Corespondență din Istanbul. Orice drum are un final, iar finalul poate fi chiar fericit

„Poate că cei vârstnici au dreptate. Nimeni nu se schimbă, oricâți ani ar fi să treacă, nu facem decât să devenim tot mai mult polițiști”. ( Daniel Sur- Polițistul lui Dumnezeu)

Aici am rămas cu cititul aseară. E o carte pe care mi-a trimis-o un prieten  să o citesc. O carte scrisă de el.  Pentru asta îi sunt recunoscătoare tehnologiei, pentru că am primit-o pe mail.

Era 3 și 20 noaptea. Aici, unde locuiesc eu, a început Ramadamul sau Ramazanul, luna sfântă a islamului. Diferit de postul nostru, pentru că se ține un post negru de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, iar mesele, pe care le iau, sunt în număr de două și se numesc  –  Sahur, masa din zori și Iftar masa de seară. În timpul acestei perioade a Ramadamului, musulmanii se trezesc cu mult înainte de zori pentru a mânca, iar pentru a-i ajuta pe oameni să se trezească, se folosesc niște toboșari care străbat străzile din cartiere. Nu vreți să știți cât e de plăcut să sari din somn când bate toba  și propagă un sunet atât de puternic  după care toboșarul  își înalță glasul  strigând că e momentul  ca toți să se trezească, pentru a lua masa de dimineață.  Iar eu am uitat de ritualul experimentat anul trecut, iar  în prima zi de Ramadan, buimacă de somn, am fugit la fereastră pentru că nu știam ce se întâmplă. Am râs după ce am înțeles că 30 de zile o să fie la fel.

Apoi, pentru că mi-a sărit somnul, m-am așezat pe fotoliul de la fereastră și am luat cartea în mână. Nu știam dacă vreau să citesc sau să mă ostoiesc pentru a mă reîntoarce în pat. Eram obosită și ochii oricum îmi  erau împăienjeniți  de somn.

Mi-au căzut ochii pe fraza pe care am scris-o în partea de început.  Mintea a început să îmi umble printr-un milion de cotloane, să mă inunde de gânduri, să fac asocieri, să conchid că are atât de multă dreptate în aceste rânduri. Nu am  continuat să citesc. Am pus cartea pe brațe și am privit în gol.

M-am gândit la viață, la ce este ea, la asumare, la durere, la trădare, la ipocrizie și falsitate, și cine mai știe pe unde mi-a umblat mintea.

Mă gândeam  că totul  în viață e rezultatul unor decizii. Fiecare decizie are o consecință. Fiecare decizie e o acțiune. Dacă ceea ce trăiesc azi nu e așa cum îmi doresc, nu este decât suma consecințelor  deciziilor mele  din trecut. M-am gândit că viața nu e ca o jucărie pe care o stricăm și asemeni  unui  copil, cu lacrimi în ochi, i-o dăm  lui Dumnezeu  să ne-o repare, iar Dumnezeu o repară  și  ne-o returnează pentru a o lua de la capăt cu joaca.  Viața este un lucru serios, care presupune de la bun început asumarea consecințelor propriilor noastre  acțiuni și e nevoie să înțelegem că unele lucruri sunt chiar ireparabile.

Omul  trebuie să-și  perceapă  greșeala, nu să se considere nevinovat sau să  caute justificări la propria greșeală. Greșeala e greșeală.  Deci nu contează  ce crezi tu. Ceea ce contează e că propriile acțiuni  îți creionează viața. Indiferent de ce ai crede tu, indiferent de ce religie ești, că ești ortodox, catolic, protestant, musulman, sau ateu, propriile acțiuni te formează ca om și îți influențează  viața. Toate aceste gânduri aveau legătură cu ceea ce citisem în cartea ce  îmi zăcea pe brațe. Eram asemeni eroului  romanului, un om măcinat de trăiri, un om chinuit de emoții, înfrigurată de gândurile mele. Mă gândeam cât e de frumos  să oferi, dar că trebuie să înțeleg că nu întotdeauna mai mult decât primesc, pentru că tendința mea de a oferi mai mult decât primesc  a fost  contraproductivă în cele mai multe cazuri. Uneori, poate, depinde  și de context.  Sunt momente când e bine să oferi mai mult decât primești, totul este să  poți sufletește, pentru că dacă nu poți, dacă nu găsești  suficiente resurse în tine, emoțional  vei  suferi  foarte mult.  Eu, când dăruiesc  simt o mare bucurie. Iar mintea mi-a plecat mai departe și mai departe. Mă gândeam că fiind foarte drăguță, oferind și tot oferind  voi  vedea la un moment dat simpatia, dragostea, sau bunătatea celorlalte persoane, dar abordarea e greșită. Încercările mele repetate mi-au  demonstrat  că nu e așa. Și m-am gândit că nu trebuie să am așteptări, că trebuie să lupt cu mine, că oamenii sunt egoiști, că nu fac altceva decât să îți vâneze greșelile, să te simtă vulnerabil, că oamenii, asemeni unor polițiști, te pândesc  ca pe o pradă să te poată devora. Că nimeni nu își dorește să te vadă fericit, pentru că nu poate trăi cu sentimentul ăsta.  M-am mai gândit că viața poate fi privită  ca propria mea gradină, în care tot ce am sădit  și am  îngrijit voi culege la timpul potrivit. Și chiar am convingerea asta atunci când îmi privesc copiii. M-am gândit și că îmi pot compara  sufletul  cu un câmp, pe care, dacă am grijă să  îl curăț, va înflori.

Apoi gândurile au zburat în altă zonă  și am judecat că atunci  când simt că viața mă nedreptățește, să fac o fapta bună, pentru că pentru mine fac acel bine, nu pentru altcineva.

Sunt oameni pentru care, orice le-am  oferit, nu am  fost  suficient de bună, de atrăgătoare, de orice altceva. Sunt oameni pe care pur și simplu nu am putut să îi mulțumesc.  Sunt  oameni  care mi-au stârnit  sentimentul că trebuie să mă ridic până la cer pentru a le capta atenția.  Și uite așa mă trezesc dezamăgită.  Dezamăgirea doare. Iar  când sunt și mai multe, dor și mai mult. Însă trebuie să mă ridic rapid și să merg  înainte, pentru că nu am de ales.

Mulțumesc pentru carte, am citit-o și m-am implicat. Am simțit că în multe paragrafe mă regăsesc sau că mă privesc într-o oglindă.  Am simțit că evoluez mereu pe o scenă, de unde vreau să dovedesc  celor din jur că mă  ridic la nivelul lor spre a le primi validarea. Ce vis obositor!  Am înțeles că  nu trebuie să renunț la standardele mele ca să încap acolo unde nu e locul meu, să nu micșorez ceea ce sunt, doar ca să îi fac pe alții să se simtă confortabil. Cu siguranță sunt oameni care mă plac așa cum sunt și care mă  încurajează să evoluez.

Trecuseră vreo douăzeci de minute și încă auzeam, parcă vag, sunetul tobei și acel strigăt de trezire. M-am ridicat din fotoliu, mă cuprinsese un soi de răcoare în tot corpul și m-am întors în pat. Cu siguranță am obosit, dar mă gândesc că la un moment dat, asemenea personajului  complex creionat de prietenul meu, orice drum are un final, iar finalul poate fi chiar fericit.