Crăciunul românesc din 1994 deloc diferit de cel din 2023

Presa interbelică își făcuse o tradiție din a dedica un număr special, în pagini mai multe decît în mod normal și cu un anume conținut, Crăciunului din Anul respectiv. Făcut să apară în după- amiaza de Ajun, deși datat 25 decembrie, cu mențiunea Număr special de Crăciun, numărul respectiv juca un dublu rol:
Se înscria în atmosfera de sărbătoare trăită de cititori.
Asigura redactorilor și colaboratorilor o vacanță de Crăciun, deoarece următorul număr apărea abia pe 27 decembrie.

Cititor al presei interbelice nu m-au interesat prea tare numerele de Crăciun. Cu mici excepții cuprindeau materiale de mîntuială, izvorîte din clișee tipice sărbătorilor cu orice preț. Emisiunile din aceste zile de la televiziunile de știri sînt la fel de lipsite de har ca și numerele interbelice de Crăciun. Pe prima pagină se publica în chip automat un articol duios dedicat Crăciunului din anul respectiv. Bla-bla-bla-urilor despre Ieslea Sfîntă, despre Magi, despre Steaua sus răsare li se adăugau smiorcăielile despre cei fără adăpost, despre săraci și bogați, într-un cuvînt texte sub puterea sindromului numit de mine al Fetiței cu chibrituri.

Răsfoind colecția Evenimentului zilei am descoperit că, în decembrie 1994, am încercat să facem și noi, redacția ziarului postdecembrist, un număr dedicat Crăciunului. Datat sîmbătă 24 decembrie- marți 27 decembrie 1994, numărul cu pricina își întîmpina cititorii cu o pagină întîi care le ura Crăciun fericit! Urarea era plasată deasupra unor imagini din Biblie. Sub ele era plasat, de a latul paginii (altfel decît se obișnuia) textul meu „Crăciun românesc” fără a fi încadrat la rubrica tradițională Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu. Pentru că textul meu se voia o reluare în context postdecembrist a tradiționalelor texte interbelice de Crăciun, îl reproduc aici sub titlul de atunci. Poate ține locul unui text publicat azi, de Crăciun 2023, despre Crăciun, dar mai ales dă seamă de cum se înfățișa Crăciunul din 1994 ziaristului Ion Cristoiu de atunci și cred și cititorilor EVZ de atunci.

Crăciun românesc

Nimic mai simplu pentru împroprietăritul cu condei să scrie un articol trist despre Crăciun. Istorioara fetiței cu chibrituri poate fi copiată și răscopiată în toate limbile literar-publicistice, indiferent de țară, de nivel, de cultură și civilizație. Peste tot vom găsi un copil al nimănui care tremură de frig în timp ce alții se sufocă de căldură prin palate. Peste tot vom găsi un cititor care să lăcrimeze parcurgînd povestea despre săracul muritor de foame în timp ce el se ghiftuiește. Povestea celebrei fetițe ar merge chiar și într-un regim dictatorial de stînga. Locul bogaților dănțuind prin saloane l-ar lua nomenclaturiști chefuind în zilele de protocol, iar al fetiței, fiica unui proletar amăgit de promisiunile leniniste de egalitate și dreptate socială. Cu atît mai simplu de fabricat un articol suspinînd în România Crăciunului de azi. Cinci ani de capitalism sălbatic au dus la adîncirea inegalităților sociale pînă la proporțiile unor prăpastii. Unii au devenit mai bogați, alții, mai săraci. Avînd în vedere că România mai stă sub tradiția bogăției ostentative, de țoapă ajunsă, contrastele sociale sînt extrem de puternice. Fetița cu chibrituri, poate fi întîlnită în mii de exemplare. Cum în mii de exemplare pot fi întîlniți și cei al căror lux dă peste marginea bunului simț. Unii risipesc milioane pe toalete pentru o singură seară de bal, în timp ce alții n-au nici după ce bea apă. Îmboldiți și de metaforele propagandei comuniste, păstrate în subconștientul fiecărui dintre noi, am putea lesne întocmi un material lăcrimos despre acest Crăciun românesc.

Realismul – steaua sub care ne-am străduit a scrie un an întreg – ne îndeamnă să refuzăm clișeul fetiței cu chibrituri. A scrie despre Crăciunul trist al românilor de azi ar însemna să ne supunem unei formule literar-publicistice venite de-a gata. O formulă bătătorită, asemănătoare celor prin care viața la sate e înfățișată ca o lungă înșiruire de bunici sfătoși, iar realitatea din România ca o perpetuă sîrbă cu flăcăi vîrîți în ițari și fete strînse în catrințe. Adevărul e că acest Crăciun nu e nici vesel, nici trist. El e un Crăciun de tip românesc. Un Crăciun, adică, al unor oameni care, indiferent de avere, de salariu, de inteligență și cultură, de necazuri și bucurii găsesc răgazul de a-l sărbători. Privind foiala din această săptămînă, ne-am putut da seama cu toții că fiecare român s-a străduit să aibă ceva pe masă pentru momentul sărbătorit de toți creștinii. Se spune că pentru om petrecerea e înainte de toate o chestiune de trăire sufletească. Oricît de frumos, oricît de strălucitor ar fi în jur, dacă sufletul omului nu e în sărbătoare, nimic nu-l poate face să petreacă. Acest adevăr de psihologie umană își găsește deplină concretizare în cazul românilor. Am rezistat prin vremi, la răscruce de imperii, pentru că întreaga noastră credință s-a ascuns în suflet. Pentru a ne-o dovedi, n-am avut nevoie de catedrale mărețe. Ne-a fost suficientă credința de suflet, pîlpîind acolo, timp de veacuri, fără să se stingă, ca o lunînare ocrotită în palme de tăioșenia vîntului. Această capacitate de sărbătoare interioară a făcut ca, în ciuda interdicțiilor puse de regimul comunist, Crăciunul să fie petrecut de toți românii timp de aproape cinci decenii. Dictatura a putut închide biserici, a putut asupri preoți, a putut interzice mersul la slujbă. N-a putut opri însă sărbătoarea din sufletul românului. N-a putut pătrunde pînă acolo unde se desfășura plenar, cu lumini multicolore, cu brazi împodobiți, cu Moși tradiționali, Crăciunul sufletesc al fiecăruia. Nu s-a născut forță pe lume ca să poată interzice românului Crăciunul interior.

Un asemenea Crăciun îl sărbătoresc și acum românii. Desigur, viața e cum nu se poate mai grea. Nașterea lui Iisus simbolizează nașterea speranței, a speranței de mai bine, de mai frumos. Or, tocmai acum, de Crăciun, românii sînt lipsiți de orice speranță. Nu știu ce le va aduce anul următor. Totul plutește în confuzie. Totul e împotmolit într-o băltoacă grea. Străbatem cu toți un tunel la capătul căruia nu e nici o luminiță. Cu toate acestea, fiecare român va sărbători cum se cuvine acest Crăciun. Va uita, pentru o clipă, necazurile cotidiene. Va uita că prețurile sînt mari. Va uita că străzile, casele, sînt cernușii. Va uita că nu e căldură. Va uita că mîine ar putea fi șomer. Va uita că politicienii nu se gîndesc la ei. Va uita că cei de la putere i-au făcut promisiuni deșarte. Va pune între paranteze viața amărîtă din jur. În spațiul pe care fiecare și-l va realiza astfel, va sărbători cu ai lui Crăciunul românesc. Sub puterea sărbătorii din suflet, puținul de pe masă se va transforma într-un ospăț îmbelșugat. Sub puterea sărbătorii din suflet, iradiind pînă departe, asemenea Pruncului sfînt, totul în jur i se va părea frumos, măreț. Va vedea nu numi prezentul, dar și viitorul în culori sărbătorești. Mirajul va dura puțin. Dar va fi. Dar își va spune cuvîntul. Și de dragul lui refuzăm să scriem un articol lăcrimos despre Crăciun. De dragul petrecerii din suflet, vom pune și noi între paranteze asprimea condeiului și ne vom îmblînzi sărbătorește glasul, urînd cititorilor noștri: Crăciun fericit! Crăciun românesc fericit!