Creta, între legendă și realitate

Stau ghemuit într-un ungher  al peșterii Diktaion Antron în care Rhea l-ar fi ascuns pe pruncuțul Zeus de teama tatălui său, Kronos, în burdihanul  căruia ajunseseră toți ceilalți fii, înghițiți ca nu cumva să-l detroneze pe părintele lor canibal. Printre stalactitele și stalagmitele zvelte caut în van urmele lăsate de Amaltheia, capra fără de care istoria Olimpului s-ar fi derulat altfel. Mă gândesc la spaima  micuțului obligat să  trăiască în grota întunecoasă și jilavă dimpreună cu providențiala cornută, departe de căldura mamei, departe de lume… Ce-o  fi fost în sufletul viitorului stăpân al tuturor zeilor în anii aceia de exil ? Nu vom afla nicicând, dar bănuiesc că dorința răzbunării l-a însoțit permanent, altminteri  n-ar mai fi avut loc Titanomahia, iar organigrama olimpiană ar fi rămas de-a pururi neocupată de alde Poseidon și Hades. În definitiv, Zeus nu se putea naște decât în Creta, insula unde o  „armată de monștri păroși și de oameni îndurerați”, ne spune Nikos Kazantzakis, „au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi extravagantă aroganță. Înfulecau  ca niște căpcăuni, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol  şi iarna acoperiţi cu piei de animale:  vară-iarnă,  duhneau ca fiarele în călduri.”[1]

Astăzi, localnicii  nu mai au nimic din apucăturile  fioroase de altădată. Dimpotrivă, sunt ospitalieri  și blânzi cu turiștii sosiți  din toate colțurile  pământului. Oriîncotro te-ai duce, aceleași zâmbete primitoare, chiar dacă, adesea, ele ascund  o șiretenie exersată de-a lungul   unor  vremuri tragice. Arabii și turcii s-au înstăpânit aici, peste bucata de piatră și de mândrie aruncată la întretăierea a patru mări, făcând să  curgă sânge cu duiumul. Poate că de aceea plaja de la Elafonisi  – o fărâmă de paradis – are irizații  rozalii. Sau roșul solului arid, înverzit  ici-colo de pâlcuri de măslini…

Dau să iau un glod sfărâmicios și brusc îmi țâșnește din memorie o altă mărturisire kazantzakisiană, la fel de zguduitoare: „Strâng în  căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine în toate peregrinările, în toate momentele de mare nelinişte îl strângeam în  palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca și cum strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele a apus şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea ? N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl  strâng cu nespusă tandrețe, îndatoritor, de parcă aş ține în palmă sânul femeii pe care o iubesc şi de la care  trebuie să-mi iau rămas bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ; ca un fulger a trecut  clipa  în care ai fost frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător !”[2] Cât de mult trebuie să-și fi iubit baștina cel mai de seamă scriitor al Balcanilor, silit să plece și el în surghiun ani de-a rândul…

Pe o băncuță, în fața unei case spoite în alb, un țăran bătrân cercetează  cu ochii decolorați  de vârstă, strada pestriț-forfotitoare. În mâna osoasă și aspră de truda câmpului își  mângâie, cu mișcări egale și domoale, mătăniile spălăcite. Seamănă cu un sfinx  și parcă îl  zăresc pe tata-mare șezând pe o butură pe marginea șanțului. Aidoma „Marelui Cretan” îmi evoc străbunul și „mă bucur că va trăi în sufletul meu atât cât voi fi pe lume, nimeni altcineva nu-și va mai aduce aminte de el,  vom muri împreună. Bunicul a fost cel dintâi care m-a făcut să nu vreau să mor, ca astfel să nu las morții să moară.  De atunci,  mulți dintre cei dragi n-au fost îngropaţi în mormânt, ci în inima mea, știu acum  că vor trăi atât cât voi trăi şi eu.”[3]

Îmi înving  anevoie revărsările de alean și mă înveselesc citind  pe un panou un anunț plin  de umor: „Asociația deținătorilor  de măgari vă urează  bun venit și vă asigură că cel mai ușor de urcat la peșteră este cu măgarul !” Lângă panoul metalic, patrupedul lui Cristos, împodobit ca un pom de Crăciun,  ne privește candid, ca în orice reclamă,  cu  urechile  ciulite în aerul fierbinte. Și încep urcușul, iar ajuns sus, „ce miracol se desfășoară înaintea mea, ce imensă bucurie ! Soarele se ivise, ceața se ridicase si toată insula Creta, de la un capăt Ia altul, strălucea goală, albă, verde, trandafirie,     înconjurată de cele patru zări. Creta cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloritis și Dikti, părea o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu o mulțime de sâni, întinsă pe spate și încăIzindu-se  la soare. În soarele dimineții îi vedeam clar chipul, mâinile, coada, sânii bombați… De multe plăceri am avut parte în  viață, n-am de ce să mă plâng, dar bucuria de a vedea Creta pe deasupra talazurilor a fost una dintre cele mai mari.”[4]

Colind  de la Heraklion la Xania și de la Agios Nikolaos  la Réthimno prin țara  asta aparte care se numește Creta, iar la capătul zilei văd cum „soarele  apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde, se înalță din pământ, coboară  din ceruri și lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nicio scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.”[5] Nu mă grăbesc însă, „mai stau  şi arunc o ultimă privire spre lumină; nici ea  nu se lasă,  luptă întocmai ca inima omului.  Norii au acoperit cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pământul e înmiresmat. Un glas cald,  ademenitor, se înalță  din

pământ: «Vino… vino… vino…»”[6]. Până la asfințitul din urmă, mă bucur de soarele încă viu și dogoritor, de valurile surâzătoare ori năvalnice. „Înaintea mea se întindea ţărmul grec: marea vânătă, stâncile roşietice, iar printre  stânci se zărea intrarea într-o peşteră întunecoasă ca smoala. Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mână. Am înţeles porunca: mi-am făcut semnul crucii și am intrat în peşteră.”[7]

Peștera mea este camera în care citesc și scriu, după ce trag zăvorul și mă despart de lumescul cotidian. Cum se întâmplă și acum, în august, „cea mai puternică și mai iubită lună a anului, stăpânul puternic, cu brațele pline de fructe zemoase, care trece prin grădini și prin vie, cu cârcei în barbă, cu o sfântă și dublă bărbie, cu pântecele revărsat, un Satir cu coada în sus – fie  binecuvântat ! – râzând și culegând etern strugurii din via cea veșnică, Grecia!

Aceștia sunt zeii cu care ne-am născut, cei adevărați, nemuritori. Sub un soare fără seaman, lângă o mare fără seamăn, în mijlocul unor  astfel de munți, cum ar putea să se nască și să existe altfel  de zei, fără  pântece, fără bucurie, fără  frunze de viță-de-vie pe frunte? Și cum ar putea fiii și fiicele Greciei să creadă într-un  alt paradis decât cel pământesc?”[8]

Iată de ce nici Zeus și nici Nikos Kazantzakis (și el un Zeus al scriitorimii levantine dintotdeauna) nu se puteau naște  altundeva decât în Creta…


[1] Raport către El Greco

[2] Ibidem

[3] Raport către El Greco

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Raport către El Greco

[8] Ibidem


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Creta, între legendă și realitate”

Lasă un comentariu

Adresa de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cătălin Ivan: „Aceste alegeri nu sunt alegeri libere”

Interviu cu Cătălin Ivan, candidat Partidul Alternativa Pentru Demnitate Națională, în cadrul emisiunii „Gândurile lui Cristoiu”, 17 octombrie 2019, transmisă pe Mediafax și Gandul.info

Transcrierea interviului o puteți urmări la rubrica Interviuri

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi