Cronica de miercuri. Amintiri cu scriitori sau cum mi-a trântit Dinu Săraru telefonul, iar Fănuș Neagu m-a angajat la ziar

În urmă cu vreo 20 de ani, prin 2002-2003 cred, senior editor la ziarul Cronica Română și director al suplimentului literar al acestui cotidian (Cronica Literelor și Artelor) era domnul Dinu Săraru. Pe vremea aia eram șef de departament Eveniment-Social. Prin rotație,  fiecare șef de secție trebuia să dea o tabletă pentru pagina 1. Am scris un text bun (păcat că nu-l mai găsesc) și m-am gândit eu să duc micul meu pamflet până la capăt și să-l semnez cu inițiale M.V.
De la Mihai Viteazul…

A doua zi dimineață apare gazeta și sună telefonul la secretariat. Era Dinu Săraru. Vrea să-l felicite pe cel care a scris tableta, dar mai ales să știe cine a scris-o și o semnează cu inițiale M.V. Mă cheamă doamna Stela, secretara, tremurată toată.
— Ionuț, repede, e șefu` la telefon! Patronul, întreb eu? Nu, nu! Aaa, celălalt. E conul Dinu Săraru. Iar dialogul cu bardul de la Slătioara a decurs în felul următor:
— Domnule Crivăț, dumneata ai scris textul? Da, domnule Săraru. Și inițialele M.V. de la ce vin.
— De la Mihai Viteazul!
— Cum adică, de la Mihai Viteazul?!? De la domnitorul care a unit cele trei țării, răspund eu.
— Aha, de la domnitorul care a… Mă învățați și istorie acum. Dar, de ce nu vreți să vă asumați ceea ce scrieți, vă este rușine? Și, zdrang, închide telefonul!

Stai să vezi că am dat de dracu`! De dracu` n-am dat, dar nici bine nu mi-a fost. A ieșit un tărăboi de pomină, dar a trecut. Să te felicite Dinu Săraru și apoi să-ți trântească telefonul nervos este, totuși, mare lucru.
De atunci n-am mai semnat nimic cu inițiale altuia sau cu pseudonim.

Tot prin anii 2000, în aceeași redacție, dar nu la Casa Scânteii ci pe Șerban Vodă, în spatele Bisericii Sf. Spiridon Vechi sau Nou, nu mai știu exact. Eram de vreo câteva săptămâni bune în practică la ziar. Alergam de-mi săreau ochii pe la conferințe, după reportaje, pe care le scriam pe genunchi, în troleu, în drum spre redacție. Veneam, le băteam la mașină, nici vorbă de calculator, era unul pe secție și toți erau călare pe el. Cu textul dactilografiat mă duceam la cules, iar apoi la corectură. Asta se făcea în paralel. O duduie citea manuscrisul, alta îl corecta pe print. În acest du-te-vino continuu era imposibil să nu mă întâlnesc cu Fănuș Neagu, care îmi era director. Nea Fane, sau Peruș Neagu cum îi spunea candid Mircea Micu, își făcea rondul de prânz, înainte de plecare, salutând și pupând toată suflarea omenească care purta fustă și decolteu până-n buric. Grozav pișicher, nea Fane.

Puțin ciupit, dar de o candoare genială, marele Fănuș mă vede pe hol cu niște hârtii în mână, mă măsoară din cap până în picioare și grăiește cu vocea sa care sună ca un tun turcesc din raiaua Brăilei…
— Bă, tu cine ești? Lucrezi aici?
— Să trăiți, domnu` director, de câteva săptămâni, sunt. M-ați văzut pe aici, ne-am salutat, sunt în practică, de la facultate.
— Eu salut pe cine vreau eu, bolborește nea Fănuș!
— Cum te cheamă?
— Crivăț, domnule director. Eu venisem aici pentru practică, dar am rămas….
— Da, am citit ce ai scris. Cum ai zis că te cheamă?
— Crivăț!

Până sus, la redactorul șef, a ajuns altceva, dar tot ceva legat de intemperii și de unul Vifor care plimbă niște hârtii între etaje. A doua zi am semnat contractul: 220 de lei! N-am să uit niciodată, aveam leafă de ziarist!

Cu ce mă luasem? A, da… Pe 30 ianuarie, marele scriitor Dinu Săraru a împlinit 90 de ani (!), dar din păcate, n-a băgat nimeni de seamă.
Cu plecăciune, îi urez la mulți ani ultimului boier al literaturii române și multă sănătate!