Cronica de miercuri. Noi în anul 2023, când nu vom mai fi copii…

Nu mai este mult și vine vacanța de vară, o felie de timp care îmi trezește o mulțime de amintiri pe care le credeam uitate sau ascunse undeva într-un colț al copilăriei mele atât veselă și nevinovată. Și, nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…

… N-am avut o copilărie și o vacanță ca acelea din cărțile de povești – și nici nu cred într-o copilărie idilică, nici nu-mi doream – în care bunica, o bătrânică cu ghiocei la tâmple și gătită în ie tradițională vâră un lemn în șemineu în timp ce-i citește nepotului bucoavne de demult. Zdrumică aluatul, coacea plăcinte și prăjituri? Hai, să fim serioși. Un tuci mititel, cu trei picioare, mustind de jumări, vreo două ouă și nițică brâză azvârlită deasupră, mămăligă și ce mai cheeseburger mai ieșea. La desert, dovlec turcesc, fără zahăr. Nu știu cât costa, dar mai ales nu se găsea. A mea, bunică-mea, băga războiul, iarna, o măgăoaie complicată din lemn care trosnea, scrâșnea și scuipa preșuri și macate. Aveam, în schimb, o sobă de teracotă și un reșou făcut dintr-un calup de BCA prin care erau trase niște sârme arcuite pe post de rezistențe și care, această șmecherie tele-oltenească putea aprinde o dată cu noi și toată ulița, servea drept prăjitor de pâine. Vara, scoteam la apă până ne găseau toate cele, iar mamaia picura cu o stropitoare – cam cât poți să ții în căușul palmei- la rădicina fiecărui răsad. Aveam și pompă submersibilă, dar nu prea avem curent. Saltă pompa peste ghizduri, bagă ciutură și dă-i la manivelă. Seară de seară, vară de vară. Seara udam, ca să nu opărim răsadurile.

Bunicul meu, tataie, nu cioplea în lemn jucărele pentru nepoți în nopțile lungi de iarnă șezând într-un balansoar cu o păturică trasă pe genunchi, pufăind dintr-o pipă. Și nici vara nu făurea căsuțe pentru păsărele. Când nu era gătit regulamentar (ca să plece în sat după o litră de țuică și să arvunească o căruță) în pantaloni de postav kaki, ilic de lână în toiul verii, cămașă adusă de tata de la Gărzile Patriotice și gumari în picioare, ședea în izmene pe scara de la pătul, cu o pălărie șoimănită de ani, pe care o aruncase vreo sperietoare sătulă și ea de urâțenia ei, și-și aprindea țigara făcută din ziar și răsucită la ambele capete ca să nu-i scape tutunul. După ce-a murit, a dat-o bunică-mea de pomană la vreun vecin. Pălăria, că de ea vorbeam.
Și, Doamne, frumos mai era pe atunci…

Pe vremuri, locuiam, prin nu știu ce minune, sunt mulți ani de atunci, de fapt știu, dar e prea mult de povestit ca s-o lungesc aici, cu altă ocazie, poate, în Centrul Civic. Complex nou de blocuri, un soi de cartier rezidențial de acum, ridicat pe dealul Spirii și mai la vale, unde acum este Palatul Parlamentului și, trântită lângă el, Catedrala Mânturii Neamului, pe ruinele răposatului cartier Uranus. Investiție mare pe vremea aceea, la începutul anilor ’80, de după marele cutremur, blocuri trainice din beton armat cu ziduri groase, ca de cetate medievală. O probitate lăudabilă a conducerii de partid și de stat spre a-i pune în siguranță pe locatarii de atunci găzduiți de ICRAL (Intreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă) în apartamente confortabile.

Acolo, copil fiind, în vacanță, mutat de vreo câțiva ani, i-am văzut pentru prima și ultima dată pe Nicolae și Elena Ceaușescu, veniți în inspecție la viitorul hotel al pompierilor, acum selectul Mariott. Făceau amândoi cu mâna de la geamul unei Dacii negre. În fine, pe scara mea, de pe 13 Septembrie nr. 110-112, eu stăteam la etajul 1, pe față, cum se spune, deasupra restaurantului ”La femeia ruginită”. I se spunea așa deoarece, în fața unității de alimentație publică trona o stauie din bronz a unei femei trupeșe, cu un sân dezgolit, parcă, și cu celelălalt, cu nurul obraznic împungea un voal subțire. Era păzită, doamna din bronz, de patru capete de lei din gura cărora țâșnea apă într-un șanț pavat cu marmură de rușchița. După anii 90 a dispărut și statuia, dar și gândacii care fugeau din restaurant în apartamentele de la etajul 1. Cam tot ce se sărbătorea sau prăznuia la parter făcea gândaci mari și negri, ca niște cărăbuși egipteni sacri, la etajul 1 înainte 1989, veselie generală. Acum, apăruse acolo primul sexy bar din România democratică (Sexy Club), cu striptease în toată regula.

Toaletele, să le zicem cabinele, unde se pregăteau fetele pentru spectacol, farduri, rujuri, dessuri, goale și albe ca tabletele de glucoză, așa cum le văzuse doar mamele lor din Slobozia, popa la botez și veterinarul din sat când le-a vaccinat, dădeau în spatele blocului meu, așa că de multe ori ne prindeau babele din bloc când stăteam atârnați de grilajele ferestrelor. Mai rău era când țâșneau și ne goneau infamele creaturi care păzeau stabilimentul de clienții obraznici și prea stătuți în cumințenie în toți anii de dinainte de 1989. Știind că ne zgâiam la ele, dar teribil de amuzate o trimeteau, subtil, pe o brândușă din decor ca să alerteze cerberii care ne goneau. Noi nu făceam nimic, mai vedem și noi o țâță semeață, un fund rotund ca o piersică, chestii pe care nu le vedeai la Eforie Sud pe plajă. Ne fugăreau, în glumă, îmi dau eu seama acum, vreo 20-30 de metri, apoi noi iar ne întorceam la spectacolul din culise!
Și, Doamne, ce bine mai era pe atunci…

În verile frumoase ale nevinovatei mele copilării mă bălăceam, alături de toți mucioșii din bloc, în apa aia rece ieșită pe gurile leilor. Bineînțeles, când nu mă făceau ai mei pachet, București – Videle – Roșiori Nord – Balaci – Siliștea Gumești, cu confirmare de primire și mă trimiteau la țară, la ăi bătrâni. Acolo, la gârlă, unde băgam vacile la adăpat sau ne spălam temeinic după ce făceam chirpiciul, combustibliul pentru iarnă (un amestec de balegă de vacă cu paie, jucat în picioare, trântit, morfolit între dește, așezat în niște crăticioare căptușite cu folie, presat ca pe-o plăcintă, răsturnat și pus la soare ca să se usuce peste vară) era ștrandul nostru.

Veneam acasă și intram la duș. Pentru despăduchere. Impropriu spus baie ori duș, căci eram puși la înmuiat în apă strânsă de la ploi, fiartă atât cât să mai păstreze ceva carne pe firavele noatre trupuri, într-o copaie din lemn proptită cu o margine pe un scăunel, – ca să se scurgă toată murdăria la vale- în mijlocul bătăturii, la soare. Eram frecați bine în apa aceea amestecată cu leșie – spuma de baie specială – apoi pe cap cu săpun de casă făcut în căldare de aramă, taiat cu secerea în triunghiuri și urcat în pod, la decantare. Pentru cine nu știe, la creme de la creme, adică leșia sau gel/spumă de baie era lichidul care se lasa pe fundul tuciului și se ridica deasupra când se tăia săpunul.

Se punea cu măsură mică atunci când spălai oameni sau rufe, pentru că ustura și ardea. Și, iată c-am îmbătrânit și nici acum nu-mi explic, cum dracu, de mai am păr în cap și piele pe oase de la atâta spălat cu un produs făcut din sodă caustică și untură de porc. Doamne, cât de frumos mai era pe atunci…

Îl loc de smartwatch aveam o bâtă, rotunjită la un capăt, ca o țeastă de mâță abia fătată, iar la celălalt o țeavă de fier de vreo 10 centrimetri, pe post de contragreutate. Această bâtă avea două mari întrebuințări. Una științifică, adică, o înfigeai în țărână și după cum cădea umbra, cam știai pe la ce ceas al zilei te afli, și o alta, mai practică, zvârleai cu ea, fluierând prin aer, spre spinarea vacilor.
Și… trosc! ajungea măciuca pe spinare lor, sunând sec și tare ca un lemn mâncat de carii.

Pe scara mea și pe cele dinprejur locuia pe vremea aceea crema clasei de mijloc. Secretari de partid, ofițeri de armată, uneori și de la Secu, dar mai mititei, directori de unități alimentare, oameni ai muncii de la orașe și sate, în general cetățeni cumsecade. Mulți din cei amintiți nu mai sunt în viață și lor le păstrez un mare respect și o amintire frumoasă. Stăteam la etajul 1, iar deasupra, la 2, locuia directorul uzinei Vulcan, pe palier cu noi, fața în față, secretarul de partid pe comerț la sectorul 5, dl. B. Tot ce însemna comerț, alimemtație, producție, domnia sa răspundea de tot. Soția era casnică și lucra la mase plastice, făcea suzete (adică le decupa cu bisturiul, le finsa inelele și piesele dure, le asambla și ambala în mici punguțe) ai mei la serviciu, soră-mea la liceu. Eu, fluieră vânt, Crivăț, cu cheia de gât, făceam ori nu făceam lecțiile, dar dădeam buzna la vecinul de pe palier. Și ei, sună a clișeu, mă primeau ca pe copilul lor.

În apartamentul familiei B. am văzut pentru prima dată cum arată un televizor color, dar mai ales cum se vede în culori, marca Elcrom. Și, tot acolo, cum arată o banană. Aveau pe masa din sufragerie un coșuleț din răchită cu fructe exotice dintru-un plastic cauciucat, aduse tocmai de la Moscova.

Avea și o bibliotecă, muică…Când plecau în concediu le lăsau alor mei cheile apartamentului ca să mai verifice, din când în când, dacă totul este în regulă și că n-au trecut (absolut întâmplător…), băieții inteligenți ca să întoarcă banda de la magnetofon. Mie îmi revenea plăcuta misiune de a uda florile. Prima chestie pe care o făceam când intram era să mă reped la coșul cu fructe și să mușc din banana din cauciuc. Care, culmea, chiar mirosea a banană – aveam să-mi amintesc după ceva timp – atunci când au început să aducă la Alimentara unele adevărate. Cam așa a fost copilăria noastră și, Doamne, frumos mai era pe atunci…