Cu punga de semințe în brațe, așteptăm veștile rele

Am scris, în urmă cu vreo două zile, despre dorința și aspirația de a ne păstra sănătoși la cap în această perioadă în care suntem dominați de frică, ură, temeri, neajunsuri, criză și altele.
Dacă deschizi televizorul, devii anxios după primele 30 de secunde, pentru că ceea vedem și auzim este doar despre șoc și groază -omoruri, vaccin, covid, accidente, pierderi de locuri de muncă, oameni depresivi și hop, apare premierul nostru, care spune cât de fericiți suntem noi, românii. Tot mai fericiți. Concret, cu citat: „Viața românilor este tot mai bună”.

Eu una mi-am zis, că, cu siguranță, ori eu am luat-o rău pe arătură, ori cineva se joacă de-a baba–oarba și stă legat la ochi prea mult, orbecăind în strategii confuze și ireale.
Dar, asta e! Fiecare are dreptul să dețină propriul adevăr sau propria lui viziune despre fericire. Domnul prim-ministru are serviciu, are ce mânca, are cu se îmbrăca, mașina cu șofer și SPP îl duce și-l aduce, cei din jur îi picură, zilnic, în ureche că este cel mai bun premier postdecebrist, îi mai răspunde la telefon și câte un străin. De ce ar fi dumnealui anxios, deprimat, nefericit?

Oricum, e atât de multă frenezie și zgomot în mediul virtual, unde fiecare își varsă propriile idei, viziuni, previziuni, fantezii zilnic, încât nimic nu ne mai poate mira. Pentru unii, ceea ce se întâmplă înseamnă decăderea, deznădejdea, apocalipsa, iar pentru alții ascensiunea, fericirea, îmbogățirea.

În loc să ne creăm propriile bucurii, să dăm frâu liber unei imaginații bogate în bine și visuri frumoase, stăm cocoțați pe canapele cu castroane pline de semințe sau de popcorn și nu ne dezlipim ochii de pe ecranele televizoarelor sau monitoarelor, așteptând minunea, așteptând cu înfrigurare evenimentul salvator al planetei și, implicit, al tău ca individ.

Cuprinși de demența temerilor și nerăbdarea de a veni și finalul acestui coșmar, lăsăm cojile semințelor să ne înconjoare și ne pierdem în lucruri inutile, fără a mai fi preocupați de esența vieții, de bucuriile mărunte, de zâmbete timide, de parfumul primăverii, de mugurii ce stau să crape făcând loc minunatelor flori parfumate, de lătratul unui cățel, de un zumzet de albine. Toate viețuitoarele din jurul nostru sunt fericite, iar copacilor și florilor puțin le pasă de frământările noastre.

Noi nu ne putem bucura. Noi doar așteptăm, cu sufletul la gură, o știre despre ceva rău, dacă o fi căzut vreo bombă, ori o arestare spectaculoasă, vreun cutremur, sau căderea piețelor financiare, absolut orice, doar rău să fie. Ne hrănim cu aceste știri, ne bucurăm că se întâmplă altcuiva și nu nouă. Ne hrănim cu rău, îl lăsăm să ne domine și apoi, de după castronul cu semințe, exclamăm: Ai văzut ce s-a întâmplat?
Aceste vremuri, pline de așteptări și emoție, mă fac să remarc că tot ce ne înconjoară e șoc și groază.

Mie îmi plăcea să scriu despre iubire, despre bunătate, empatie, bucurie, iar acum mă văicăresc și mă privesc cu spaimă cum am ajuns să scriu doar despre lucruri malefice, răutate, incultură, frică, anxietate, boală.

Începe să îmi dea fiori reci gândul că eu nu văd fericirea oamenilor, nu văd bucuria și entuziasmul pe care îl văd liderii noștri. Dar îmi propun să înghit dimineața mesaje motivaționale, să mă uit în oglindă și să îmi repet cât sunt de fericită, să mulțumesc Divinității că este mereu alături de mine, să îmi privesc copiii și să le transmit dorința de viață.