Culisele politicii românești dezvăluite de fostul ambasador american în România Alfred H. Moses

Aranjînd ca Iliescu să fie invitat în Biroul Oval

La sfârşitul lui aprilie, cînd m-am întors la Washington, m-am dus imediat să-l întîlnesc la Casa Albă pe consilierul adjunct pentru Securitate Naţională, Sandy Berger. Acesta era un strateg, capabil să pună cap la cap bucăţi de tactici pentru a crea o schemă realizabilă, imaginativă şi practică. Sandy, principala persoană care controla accesul la Clinton, a căzut de acord asupra unei întîlniri între preşedintele Clinton şi preşedintele Iliescu în Biroul Oval. Odată ce invitaţia a fost stabilită, l-am sunat pe Iliescu la Bucureşti ca să-i dau vestea cea bună pe care o aştepta de luni de zile. Cu o voce măsurată, acesta mi-a răspuns: «Cînd voi primi invitaţia în scris, va fi plăcerea mea să o accept». Dintr-odată, Iliescu devenise «Domnul Cool».

Profitînd de invitaţia lui Iliescu în Biroul Oval, m-am întîlnit cu el imediat ce m-am întors în Bucureşti. Intrînd valvîrtej în încăperea din Cotroceni, renunţînd la protocol, m-a întrebat imediat despre întîlnirea de la Casa Albă, planificată pentru septembrie. Era de asemenea încurajat de rezultatul întîlnirii sale recente cu Max Watson, directorul adjunct al FMI: Iliescu obţinuse de la acea întîlnire asigurarea că România avea să semneze în curînd acordul stand-by şi împrumutul de la FMI, care avea să-i furnizeze României lichidităţile necesare pentru a cumpăra valută străină. Dar apoi Iliescu a adăugat repede că atingerea unui acord cu Banca Mondială privind FESAL-ul stătea în continuare sub semnul întrebării, întorcîndu-se la subiectul întîlnirilor prezidenţiale, i-am transmis invitaţia fostului preşedinte Bush de a se întîlni cu reprezentanţii unei companii energetice din Houston. A urmat un nou zîmbet larg şi un da răsunător. Plănuia să ajungă la New York pentru o Adunare Generală a Naţiunilor Unite în ultima săptămînă din octombrie, dar ar fi preferat să zboare la Houston după întîlnirea de la Casa Albă («mai bine mai devreme, decît mai tîrziu» au fost cuvintele pe care le-a folosit).

Entuziasmul lui Iliescu nu a durat pe tot parcursul recitării lucrurilor pe care le-ar putea face înaintea apropiatei sale întîlniri de la Casa Albă. Am început cu legea retrocedării caselor. Apartamentele au fost privatizate imediat după revoluţie, însă privatizarea a fost criticată la scară largă în Occident, pentru că limita retrocedarea la persoanele care trăiau în România. Iliescu a vorbit cu patimă despre faptul că nu voia ca foştii proprietari, dintre care urni deţineau mai multe case şi care acum trăiau peste hotare, să profite de pe urma acestei legi. L-a menţionat, printre alţii, pe Ion Raţiu care, susţinea el, deţinuse treizeci şi şapte de clădiri în Bucureşti înainte de război, iar în timpul dictaturii lui Ceauşescu trăise la Londra, făcînd bani. Casa lui Raţiu fusese atacată în timpul mineriadei din 1991. «Emigranţii români ar trebui să se întoarcă în România dacă vor să fie despăgubiţi. Altfel, asta e; ei nu au suferit aşa cum am suferit noi ceilalţi». Aşa cum proceda adesea în astfel de ocazii, a exclamat că nu voia să primească ordine de la «Brejnev şi de la nemţi» şi, fără s-o spună, de la mine. Eu am răspuns ce era normal să răspund: «Nu dau ordine şi nici nu sînt în poziţia de a da ordine. Dumneavoastră şi Guvernul dumneavoastră trebuie să decideţi ce e mai bine pentru România. Dar, aşa cum mi-aţi spus în mod repetat, viitorul României depinde de Occident; există anumite norme pe care România trebuie să le îndeplinească dacă vrea să facă parte din Occident. Respectarea proprietăţii private este una dintre ele». Preşedintele Iliescu s-a calmat şi a dat aprobator din cap la unele din următoarele mele sugestii, cum ar fi aceea de a progresa în privinţa Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre Ungaria şi România, cea privind acordurile cu FMI şi Banca Mondială şi privatizarea întreprinderilor comerciale. Lunga sagă a continuat.

Cîteva zile mai tîrziu, pe 6 iunie, preşedintele Iliescu m-a rugat să mă întorc la Cotroceni pentru a discuta despre viitoarea lui călătorie. Ar trebui oare să meargă doar la Washington sau să treacă şi prin alte patru oraşe pentru a se întîlni cu grupuri de afaceri româno-americane şi politicieni locali? Oare vizita lui la Washington ar trebui să fie doar una oficială sau ar trebui să încerce de asemenea să promoveze comerţul şi investiţiile? Ar trebui să ia cu el oameni de afaceri privaţi sau doar oficiali guvernamentali? Preşedintele voia de asemenea să viziteze Los Angelesul, unde trăia Mihai Sion, «fiul său adoptat», consulul român, împreună cu soţia lui, o stea a cinemaului românesc. (Sion rămăsese orfan la o vîrstă fragedă, iar Iliescu şi soţia acestuia, Nina, care nu aveau copii şi erau vecini apropiaţi cu Sion, au ajutat la creşterea lui Mihai.) Sion voia să programeze pentru Iliescu întîlniri la nivel înalt pe Coasta de Vest. I-am sugerat să se ducă doar la Washington, mai apoi la Los Angeles, păstrînd restul itinerariului pentru cînd se va reîntoarce în octombrie, cînd avea să participe la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la New York. Am încercat să echilibrez dorinţa ambasadorului Botez, aceea ca preşedintele Iliescu să viziteze doar Washingtonul, cu atracţia puternică reprezentată de Los Angeles. Iliescu a fost de acord cu acest plan. Restul întîlnirii a trecut cu discuţii privind probleme mai concrete. Prima pe listă era semnarea Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre Ungaria şi România. I-am explicat că acest lucru ar ajuta România în efortul ei de aderare la NATO, iar presiunea antiromânească exercitată din partea grupurilor de influenţă maghiare din Statele Unite ar mai ceda. Apoi am discutat acordul cu Banca Mondială privind FESAL-ul. Alte probleme persistente includeau privatizarea sub legea privatizăm în masă şi beneficiile care decurgeau de aici. Acea lungă întîlnire a decurs bine, preşedintele Iliescu luînd notiţe şi deviind iar către «lecţii de istorie» – în care, ca de obicei, îi ocăra pe unguri.