Cum am aflat eu că la început lebedele sînt cenuşii, ca nişte găini plouate

Din cele trase cu urechea, aflu, mai întîi, că bătrînelul e un pasionat de ornitologie.
După asta aflu că lebedele sînt la început cenuşii, ca nişte găini plouate, după care devin albe, ca o coală de hîrtie în aşteptarea mîinii poetului, ca să zic aşa.
Urmaşii vikingilor nu sesizează tîlcul informaţiei. Şi nu pentru că le-ar scăpa, în traducere, subtilităţile limbii noastre eminesciene, ci pentru că sunt ocupaţi pînă peste cap cu altceva:
Să fie cît mai impresionaţi de frumuseţile de nedescris (cum ar zice un poet care nu s-a îmbătat suficient de tare pentru a atinge inspiraţia deplină) pe lîngă care îi tîrăşte vaporul.
O egretă se ridică din stufăriş şi, bătînd din aripi, dispare în depărtarea ce nu poate fi decît de azur.
Danezii sînt şi mai încîntaţi.
Şi încredinţaţi – sînt sigur – că n-au dat degeaba banii.
De unde s-ar putea avansa ipoteza – calomnioasă, desigur – că egreta are contract de sezon cu firma de turism al cărei vapor lunecă pe Dunăre cît mai liric posibil.
Vaporul o ia pe canalul Tulcea, lăsînd în urmă, fără regrete, vapoarele ruginite şi macaralele încremenite de ani întregi, şi se salută politicos, ca şi cum ar fi ridicat pălăria, cu un altul, mult mai mare şi, mai ales, mult mai elegant.
Călătorii de pe al nostru fac semn cu mîna călătorilor de pe al lor.
Călătorii de pe al lor fac semn cu mîna călătorilor de pe al nostru.
Nu se ştie cine a început.
Nici n-are importanţă, de altfel.
Importanţă are faptul că se întîmplă un viu şi entuziast schimb de saluturi.
După care, dînd cotul, al nostru pătrunde în apa tulbure a unui canal despre care bătrînelul (în româneşte) şi tînăra (în daneză) declară că nu e decolmatat.
Pe margini, iarmarocul tipic românesc. Inşi trebăluind în faţa corturilor ridicate în beţe, veniţi pînă aici, atîta drum şi atîta efort, ca să-și spele singuri vasele, să fie sîngeros pişcaţi de ţînţari, să crape lemne cu toporul; inşi pescuind într-o seriozitate care te face să pufneşti în rîs; inşi agitînd spre noi sticlele de bere, din care tocmai dau pe gît, să ştim că ei se simt bine. Un cîine flocos înoată voiniceşte pe lîngă mal, prin apa tulbure ca ciorba. Plutesc în văzduh şi fără motiv egrete, asemenea unor elicoptere căutînd taberele traficanţilor de droguri în vederea mitralierii; din grătare urcă spre cerul etern fum alb, gros, gîlgîitor; un bărbat în pantaloni scurţi şi gol pînă la brîu se îndreaptă spre undiţa de la mal, scărpindu-se pe pieptul viril.

Pe vas, la WC şi la bere s-a pus de o coadă. Danezii îşi văd de ale lor, în sfîrşit, lăsaţi de ghidă în pace.
Blonda nu mai are ce traduce.
Stă totuşi, în picioare.
Sedusă, dar nu abandonată.
Se distribuie cu protocol scrumiere (pe gratis) şi hărţi ale Deltei (contracost).
Vasul n-a luat-o de capul său pe uliţa de apă murdară. Programul include un popas de 20 de minute. La locul popasului, o şalupă domestică. Un fel de cocioabă plutitoare. De la bord se aud cîrîituri de găini. Întinse la soare, pe frînghii, rufele gospodinei suportă, cu stoicism, tortura căldurii de vară. Curiozitatea danezilor e atrasă de o găleată ruginită în care bolborosesc agonic cîţiva peşti. O jună aflată la jumătate drumului între ţărancă de la Muzeul Satului şi Miţa din Ferentari extrage un exemplar în chip didactic. Lîngă malul opus, cîţiva inşi aruncă în apă undiţe inutile. În jur, urmele năvălitorilor turistici: tăciuni pe jumătate arşi, pungi de plastic, sticle goale şi o butelcă.

La vreun sfert de ceas de la urnirea din loc sîntem convocaţi la masă. Ca la cantinele de pe vremuri, trebuie să ne supunem succesiunii felurilor, la fel de implacabilă ca şi succesiunea anotimpurilor. Nu mai aştept felul trei. Urc pe punte, lăsînd în urmă pe danezii care ridică paharele de vin zicînd: Prosit! Lîngă uşiţa care deschide calea către scăriţă, s-a deschis un butic în aer liber: tricouri, sticle de vin (din cel dat pe gratis la masă), hărţi ale Deltei.
A luat sfîrşit şi punctul din Program numit Prînz la bord.
Danezii aleargă de la o margine la alta, să vadă, în fine, pelicanii.
Care pelicani îşi văd de-ale lor în depărtare.
Urc la comandă. Un ins vânjos, gol pînă la brîu, dar cu şapcă al cărei cozoroc aminteşte de un ciup, învîrte cu o mînă cîrma.
Dincolo de stufăriş, departe, se ridică reci, fără nici o notă definitorie, coşurile unui combinat de mult intrat în faliment. Acolo e Ucraina! mi se spune, cu o voce misterioasă, de parcă acolo ar fi Atlantida cea dispărută.
Pe mal, aleargă harnic un cîine obişnuit să i se arunce bucăţi de pîine.
Cei de pe vas răspund solicitării.
Îi aruncă bucăţi de pîine.
În faţă şi în spate, Dunărea eternă.
Obişnuită cu tot soiul de neamuri.
Şi cu neamul al turiştilor, desigur.

Pagini: 1 2