Cum am fost eu în Biroul Oval

În Mapa de presă ne fusese plasat documentul Ceremonia de la Casa Albă. Era o schemă naivă, desenată parcă de un copil de grădiniţă. Nu lipseau nici pomişorii (verzi), semănînd cu nişte pini. De sus, de pe podium, am trecut de îndată la ceea ce se numeşte recunoaşterea de pe hartă. Am descoperit, mai întîi, chiar în faţa mea, clădirea Casei Albe, exprimată în schemă printr-un dreptunghi pe care scria White House. Şi fără asta, tot mi-aş fi dat seama că era Casa Albă şi nu Kremlinul. Chior să fi fost şi tot ai fi văzut că e albă. Pe instrumentiştii de la balcoane i-am zărit de cum am intrat. Schema cu desene ca de grădiniţă a contribuit masiv la deconspirarea lor. Alcătuiau Marine Band şi îşi găseau simbolizarea în nişte puncte albastru închis. Cum mă aflam în plin proces de învăţare a limbii engleze fără profesor, m-am bucurat la gîndul că voi aprofunda cuvinte şi expresii şi, evident, voi învăţa altele noi.

Schiţa îmi propunea, de exemplu, doi omuleţi instalaţi de o parte şi de alta a uşii pe care o vedeam în fundul scenei. Aminteau într-un fel de omuleţii care semnalează existenţa unui WC public. Corespondentul lor în realitate erau doi militari în uniformă de gală care, contrar aşteptărilor, se întorseseră cu fundurile la onorata asistenţă. Că şedeau cu fundul la noi, ăştia din Est, nu mă surprindea. Îşi puteau permite să ne trateze aşa. Nu intrasem încă efectiv în NATO! Dar că şedeau cu fundul şi la congresmanii de pe iarbă, asta era mai greu de conceput. Din cînd în cînd, respectivii întindeau mîna, prindeau fiecare o aripă a uşii şi o trăgeau cu gesturi largi, pompoase. Dinăuntru păşea afară, spre scenă, cîte un cetăţean cu vădite treburi mai mult decît importante. Am crezut mai întîi că zdrahonii aveau misiunea să deschidă uşa doar personalităţilor importante, ştiut fiind că acestea sînt atît de copleşite de treburile ce le au pe cap, încît, dacă nu s-ar grăbi cineva să le-o deschidă, ar putea să intre cu nasul în ea. La un moment dat însă, cînd cei doi s-au repezit să desfacă aripile, dinăuntru s-a ivit un cetăţean atît de împovărat de aparate încît nu mai era nici o îndoială că-i un biet fotograf şi nu ditamai preşedintele Americii.

Concluzia se impunea de la sine: Cei doi deschideau uşa oricui voia să iasă din clădire fără a ţine cont de sex, vîrstă, rang social şi cont în bancă.
Erau de meserie nişte deschizători de uşi.
Aşa scria în dreptul lor pe schemă de pe hîrtie: Door openers.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Pagini: 1 2