Dan Burghelea | Dumitru Vatamaniuc

Îmi notasem adresa la care urma să ajung: Institutul de Matematică din Calea Griviţei, aproape de intersecţia cu Calea Victoriei. Clădirea avea pe dinafară diverse semne deconspirative: un compas, parcă un raportor, un echer. Singur în încăperea de la etaj, dominată de tabla mare cât peretele din faţa mesei de lucru. Cultivă psihologia scosului la tablă. În faţa mea un tinerel, îl puteam crede cel mult student dacă nu chiar elevul de la liceul din Vâlcea unde învăţase tabla înmulţirii. Nimic din alura matematicianului clasic, bănuit de mine a ţine ochii în pământ pentru a nu le stânjeni din afară roboteala din interior în căutare de formule, simboluri, teoreme şi soluţii detectabile doar de ei. Cândva, participant la o olimpiadă naţională de matematică, ne vorbea, în amfiteatrul „Spiru Haret” de la universitate, Călin Popovici, pe atunci directorul Observatorului astronomic. Nu ştiu cât am reţinut din captivanta lui expunere, dar un lucru nu-l uit nici azi: ticul de a-şi privi ceasul de la mână pe care îl ducea mai apoi la ureche dorind să-l verifice dacă merge. O făcea din minut în minut. A intrat la un moment dat un grup de trei, profesori din comisia de organizare. Au venit, s-au uitat la noi de pe podium, unul din ei ne-a şi adresat câteva cuvinte de îmbărbătare. În tot acest timp le cercetam chipul căutând a le descifra pe retină, pe iris, expresiile matematice pe care eu credeam că le scot fără să vrea la vedere, precum insignele pe reverul unui sportiv.

Şedeam de vorbă cu Dan Burghelea şi mă fixa ţinuta-i adolescentină, marcată o dată în plus de îmbrăcămintea inedită. Purta un pulover de lână însemnat de particularitatea unor cotiere din piele. Semnul distinctiv al omului obligat, cât e ziua de mare, să-şi tocească de masă coatele… Avea 26 de ani şi îşi definitivase dosarul de doctor docent. Cel mai grăbit în materie la acea dată. Lucrează în draci, călătoreşte mult, expune şi se expune în colocvii găzduite de cine ştie ce punct de pe glob. A frecventat, ca bursier, un program de studii matematice în America. Se internaţionalizase. Ţinea legătura cu toţi colegii de acolo, informaţia circula între ei, ştiau unii de alţii. Se arăta încântat că o suferinţă a sa fusese difuzată într-acolo şi era întrebat una-două cum îi merge.

Aduc vorba despre ultima sa performanţă ca elev. Ni s-au intersectat uneori numele prin Gazeta matematică şi fizică, la rubrica rezolvatorilor de probleme. El era un protagonist. Au trecut ceva ani, dar ţin minte că evoluase strălucit la un concurs naţional în materie. La scurtă vreme întâlnesc, în Polizu, unde intrasem, un elev vâlcean care îmi devenise coleg de an. O revelaţie să-i văd la faţă pe unii din contabilizaţii din paginile GMF – giurgiuveni, ploieşteni, între ei – Mihai Vrăjitoru, câştigătorul olimpiadelor naţionale în 1959, Şaganai Nuşfet, singurul musulman descoperit în această grupă a Tabelului lui Mendeleev (îl concura pe acesta din urmă doar profesorul Mustafa Mustafa, de la Rezistenţa materialelor). L-am asaltat pe colegul meu în „dosarul” Burghelea. M-a deconectat (sau, fără să vrea, a încercat). „Dom’ne, să fie clar, Dan Burghelea n-a câştigat faza pe regiune. La Bucureşti a mers pe banii lui” – ca şi cum asta ar fi contat. Îmi explică el, trist şi bucuros în acelaşi timp, împricinatul a reprezentat liceul – şi raionul – la etapa pe regiune (Piteşti), dar nu s-a regăsit pe lista celor calificaţi pentru faza pe ţară, în ciuda calificativelor super doveditoare. Avea să afle şi motivul: detalii de dosar. Tata, ofiţer de geniu, fusese scos din armată pe seama conexiunii lui cu trecutul. Nu s-a lăsat. Obţinea aprobarea să participe mai departe la întrecerea elitei rezolvatorilor de probleme dar pe banii săi. Şi-a plătit drumul, la fel ca şi un alt coleg, Dan Marinescu. După proba scrisă era respins. Se adresează organizatorilor – Societatea naţională de matematică. I s-a replicat printr-un elegant şi rostit din inimă îndemn:
— Închide uşa pe dinafară!

Merge la preşedintele Societăţii, nimeni altul decât profesorul Moisil. Acesta decide:
— Va fi recontrolată teza!

Ceea ce se şi întâmplă. „Revizorii”, oameni de catedră cu experienţă pun apostilă comensurabilă: 19 puncte (din 20 posibile). Este primit la finala pe ţară. Şi urcă pe podium.

Pronunţă sacadat numele profesorilor ce înseamnă ceva pentru studentul care a fost şi pentru şcoala de matematică: Simion Stoilow, Mi-ron Nicolescu, Grigore Moisil, Gheorghe Vrânceanu. Pronunţă numele unora din colegii de la Institutul de matematică în admiraţia cărora lucrează: Valentin Poenaru, Ciprian Foiaş, Aristide Deleanu, Cornel Constantinescu, Martin Jurchescu.

Articolul meu, entuziasmant (şi poate bine primit, fără ca eu să am cine ştie ce vină) a apărut sub titlul: „Şi el a început cu tabla înmulţirii”. Vestea că a rămas în străinătate mi-a dat-o profesorul Gh. Ciucu, pe atunci rector al Universităţii. Îl întrebasem: ce mai face Burghelea? Pentru momentul de faţă pot răspunde eu singur. Este full professor la Ohio State University, unde s-a stabilit, după o bursă, din 1979, la Princeton. Şi-a adunat în colecţia de succese în cercetare o întreagă panoplie de parametri. Dovadă că anotimpul „cotierelor” a dat rezultate. I-am văzut chipul într-o revistă pe unde publica frecvent: un domn cu o calviţie arhiabundentă, cu forţa înveşmântată în podoabele vârstei – mustăţi, barbă, perciuni. Când trec pe Griviţei privesc spre geamul de la care îmi urmărise atunci plecarea din institut. „Matematica este, în acelaşi timp, artă şi ştiinţă!”. Sunt cuvintele lui.

Ne putem gândi la mulţi dacă vrem să-i lăudăm pentru strădania de a-l cunoaşte noi, cei de azi, pe Eminescu de ieri, de mâine. Nu foarte mulţi, dar destui. Însă când vine vorba de cei ce şi-au zidit existenţa doar din dragoste de Eminescu, ei sunt doar doi: Perpessicius şi Vatamaniuc.

Mâinile lui, spunea cineva, referindu-se la Dumitru Vatamaniuc, au ostenit răsfoind manuscrisele lui Eminescu. I-am văzut mâinile, chiar l-am rugat să mi le arate ca şi cum i-aş fi cerut să-mi lase la vedere verighetele. Mâini de pălmaş truditor din greu să-şi ducă la bun sfârşit treburile la care s-a înhămat. Bucovinean de fel. Curtea ţărănească în care s-a născut e gard în gard cu biserica Mânăstirii Suceviţa. A studiat la Cluj, iar pentru doctorat a venit în Bucureşti să-l cântărească cel desemnat pentru asta: George Călinescu. A supravegheat editarea operelor lui Eminescu, a făcut cauză a vieţii din studierea manuscriselor ştiute, aflate azi în ediţie completă graţie academicianului Eugen Simion şi a celor din jurul său. Are ţinuta vârstnicului ajuns la pensie, dar încă nehotărât să creadă că n-ar mai avea ceva de făcut.

Stă undeva în spatele Institutului agronomic, dar ca să ajungi acolo e bine să vii dinspre Filantropia. O casă pe colţ, cu etaj. În puţinul loc rămas până în gard au încăput câţiva pomi fructiferi, unul lângă celălalt, pe lung. Locuinţa e la etaj. Micul antreu te trimite în toate părţile ştiute de el. Musafirii sunt îndrumaţi spre sufrageria încăpătoare, cu o masă în mijloc, cu ceva fotolii, dar mai ales cu pereţii înzorzonaţi cu flori. O vegetaţie luxuriantă cu desfăşurări neaşteptate. Una din plante, groasă cât drugul, se desfăşoară acaparator pornind de lângă uşă, pe întreg peretele din stânga intrării trece printre ferestrele din lungul încăperii şi ajunge pe undeva printre vitrinele cu cărţi de vizavi. Restul pare doar atmosferă de companie – alte ghivece, alte plante agăţătoare sau nu, alte implanturi cromatice. Efectul este năucitor.

Dulceaţa de la final provine din poamele din curte, mi se spune, şi voi descoperi în curând şi cine e autoarea, gospodina aflată în termeni prietenoşi cu tehnologiile de resort. Este fiica profesorului, surprinză- tor pentru mine, profesoară de matematică la Politehnică până de curând. – Matematici într-o casă inundată de dictatura literaturii?, mă minunez eu cu sinceritate. Povestea e simplă: fata profesorului a crescut la rudele dinspre mamă, în Ardeal. Distanţa de biblioteca familiei, explicabilă. În plus: – Profesoara mea de română din liceu în timpul orelor tricota. Nu mi-a provocat în niciun fel interesul. Am preferat să merg în altă parte. De aici a ieşit câştigat tot profesorul. A încredinţat cuiva apropiat misiunea de a alcătui acel „Fragmentarium”, volum ce adună pastile din manuscrisele eminesciene conţinând exerciţii cu circumscriere ştiinţifică. I-a fost mai uşor cuiva trecut prin amfiteatrele limitrofe filologiei, cele din Edgar Quinet.

Tresar ori de câte ori îmi vine în minte figura profesorului Vata-maniuc. Nu l-am mai întâlnit nici măcar la Muzeul literaturii, unde venea din când în când. Trebuind să-i restitui o carte împrumutată cândva, mi-a fost uşor să-l direcţionez pe amicul care se oferise să-mi facă acel serviciu, fost student al lui, de altfel.
— Din bulevard faci la dreapta pe strada Cutare şi în capătul ei opreşti pe colţ. E uşor să-l găseşti. Deasupra casei flutură tricolorul…

Ca şi cum, dornic să fie reperat din satelit, a ţinut să se asigure de ceea ce trebuie ştiut:
— Aici este un bastion de luptă pentru ferirea lui Eminescu.