De Ignat, odată…

Azi e Sfântul Mucenic Ignat… Pe ulița copilăriei din Islaz nu-i țipenie de om, iar din curțile îmbătrânite  nu răzbat icnete de porci înjunghiați, cum  se întâmpla odată…

Tata-mare a făcut un laț  din cablu gros, l-a petrecut în jurul grumazului porcului și-l trage din cocină. Nu  singur, desigur, ci cu  Dărică și Mitică, feciorii lui, care îl ajută să înfăptuiască barbara tradiție. Mă uit atent la cei trei bărbați, sunt nebărbieriți și cu privirile geroase. O fi de la iarna ce-a îmbrăcat  în chiciură totul? Zăpada înghețată bocnă scârțâie sub pașii noștri și, la  fiecare răsuflare, dâre de abur se ridică spre cerul incolor. Animalul este târât  cu de-a sila în spatele oborului și,  după ce-l trântesc, îi dezleagă lațul. Sărmanul,  guiță de răstoarnă mahalaua cu fundu-n sus. Din alte gospodării i se răspunde aidoma…

– Mariene, apucă-l  strașnic  de coadă, dacă vrei să primești bășica! mă întărâtă  bunicul.

 Eu am vreo 6 ani și mă opintesc cu puterile mele firave să nu-mi scape  coada fiarei din mâini.

– Paule,  ești pregătit?

– Gata, nea Florache!

 Paul e un vecin dibaci  în  hăcuirea râmătorului, care se zbate speriat de moarte în strânsoarea celor trei. Și  inevitabilul se produce mereu la fel – pumnalul pătrunde adânc  în gâtlej și sângele țâșnește aburind, în  țipetele înspăimântate și înspăimântătoare ale  victimei ritualice.

– Nu-l scăpați, că  la alde Besengeac a luat-o la goniță cu  șuriul împlântat în gât,  mai, mai să nu-l prindă !

– Care Besengeac, tăticule ? întreabă Dărică.

– Ăia,  mă, din  capu’ satului, de lângă Căcărează, gard în gard cu Curfrezat, ăla băgat în casă la Pușcădrac !…

– Aaa, da, da, văr cu Fâsâiac…

– Cum  ziseși că-i cheamă? mă arăt eu curios.

– Puță, nu te mai băga în vorba oamenilor mari, tu  ține-l strâns de coadă, altminteri nu pupi  bășica!

Mă căznesc să nu-l dezamăgesc pe tatăl mamei, devenit  un fel de tată și al meu. Când patrupedul nu mai mișcă, îl slăbim din strânsoare și ne tragem sufletul.

– Veto, adu ceainicul ăla cu țuică fiartă, să ne cinstim! Pfu, ce-am nădușit!

 Ma’-marea fuge în ogeac și se întoarce lipa-lipa  cu licoarea, pe care tata-mare o  toarnă  în  ceșcuțe, una de fiecare. Nu, nu și mie !

– Să fie primit!

– Să fie primit !  răspund ceilalți,  dau noroc și  golesc  dintr-o înghițitură lichidul aromat.

 Paul își  ia sculele și pleacă la alți săteni, să le sacrifice dobitoacele. Noi rămânem, urmează pârlirea răposatului. Îl acoperim cu paie și le aprindem cu  chibritul.  Părul animalului arde numaidecât  și un miros strident se împrăștie în jur. Șoriciul se înnegrește deodată și plesnește din loc în loc.

– Puță, ai grijă să nu iei foc, pune vâlvătaia sub burta porcului, n-o flutura ca pe un steag ! mă dojenește tata-mare.

– Vergino,  apă caldă! îi poruncește el nurorii mai mari.

– Acuși ! se supune femeia.

– Marioaro, cuțitul ăla cu mâner de lemn! sosește ordinul pentru cealaltă noră.

-Imediat !, o aud pe mătușă.

Muierile toarnă cu tugile apa fiartă pe porc, iar bunicul și unchii mei râcâie cu lamele ascuțite ale cuțitelor  jâpul[1] de pe șorici, care își schimbă culoarea în auriu. Rup pe furiș câte o bucățică și o înfulec lacom, atent  să nu  mă ochească ma’-marea, că, deh, e Postul Crăciunului  și e vai și amar dacă îl spurc !

Era bătătura  plină atunci, doar verișoarele Lili și Floricica  stăteau în  casă, înfricoșate de obiceiul barbar. Dihonia nu le învrăjbise definitiv pe rudele mele cele mai dragi și oborul nu fusese împărțit în două printr-o graniță de sârmă, mama ei de răutate și prostie fudulă! Așa s-au prăpădit, rând pe rând, fără să-și  vorbească și pizmuindu-se cu îndărătnicia țăranilor din sud, Dumnezeu să-i  ierte ! Până pe seară, porcul era tranșat și așezat în magazie, pe foi de celofan. Adormeam cu ochii la bășica atârnată la uscat chiar pe sârma din odaie. Mâine, poimâine, tata-mare o va umfla, îi va pune niște boabe de porumb înăuntru și să  vezi ce fotbal voi încinge. Căci bășica porcului a fost întâia mea minge… Ce pustie e curtea casei bunicilor acum…

[1] Jeg (regionalism)