De la Mecanismul de cooperare și verificare la Mecanismul constrângerii venale

MOTTO:
„În pragul ușii doi bărbaţi. Unul în costum și cravată, elegant, zvelt, cu nas și buze fine, cu o geantă diplomat în mână. Celălalt mai bondoc, cu o mutră respingătoare, cu salopetă și cu o trusă de scule ținută de un braţ de fier. […]

– Bună ziua, dragă doamnă. […] Am venit să instalăm frica.
– Frica?… […] – Nu aţi fost anunţată? […] Doamnă, progresul nu așteaptă. E spre binele țării. […] Doar nu o să-mi spuneți că vă opuneți binelui țării. […] Sau progresului. […] Sau fricii.
– Nu. Sigur că nu… […] – Știţi că instalarea fricii e un obiectiv patriotic. […] «Toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile». (…) Este crucial pentru binele tuturor ca instalarea fricii să se facă din timp și metodic, iar termenele să fie respectate. […] |

Femeia pare să nu priceapă. […] «Oare dacă nu le-aș da voie tot ar putea să intre? Oi fi comis vreo eroare fatală? par să spună ochii femeii.
– Ştiţi, dragă doamnă, […] chestia aste cu instalarea fricii nu e numai spre binele tuturor, e posibilă doar cu colaborarea tuturor. […] Pentru că frica odată instalată e ca și cum ne-ar fi fost inoculată direct în sânge. […] | Frica, bine instalată, înlocuieşte Întrebările Proaste cu Întrebări Bune».“

Rui Zink, Instalarea fricii[1]

Uraaa! Milostiva Comisie Europeană, farul nostru călăuzitor, s-a îndurat și ne-a mai scos un jug de pe grumazul bătucit de atâta nătângă supușenie! Oricum, făcuserăm ceafa groasă (cam cât obrazul macoveic, mereu susținător vajnic al umilitorului mecanism de înrobire) și nu-i mai simțeam povara[2]. Deveniserăm, dimpreună cu bulgarii, dobitocul perfect al noii Uniuni Sovietice a Republicilor Europene, plesnit cu biciul ori de câte ori se dorea aplicarea unei corecții cuiva din cușca întinsă pe continentul în derivă. Între Bruxelles și București s-a purtat, vreme de de aproape două decenii sumbre, un schimb ticălos de liste cu proscrișii ce urmau a fi sacrificați întru „desmădularea” țării. Turnătorii la Înalta Poartă de rit democratic s-au încolonat cu perversă slugărnicie în dosul băsescian rău mirositor și s-au pus pe iscălit jalbe împotriva neamului cel iubitor de vrajbă și flecăreală. Scursurile din presa neaoșă, scopiți de verticalitate, au aplaudat din rărunchi cedarea de suveranitate judiciară, iar gloata s-a bulucit în piața rușinii ca să strige tembel „DNA să vină să vă ia!” La fiecare colț de stradă fuseseră înălțate spânzurători butaforice, în ștreangul cărora se bălăngăneau cadavrele de celuloză ale penalilor aleși pe sprânceană euro-atlantică. Deși nu sunt optimist din fire, sper să citesc în viitorul apropiat spovedaniile judecătorilor transformați în parteneri de nădejde ai procurorilor, sau ale celor siliți să-i primească cu covorul roșu pe comisarii actualei ordini mondiale și să le execute docil ordinele, dosar cu dosar. Justiția după dictare a fost chipul odios al anilor dindărăt în pricinile monitorizate cu sârg, în care fiecare vilă sau cocioabă adăpostea un potențial șoptitor, mânat în luptă de lozinca „Corupția ucide totul !” Întâia victimă s-a numit… România, trimisă, dezbrăcată și violată, să cerșească prin budoarele străinătății. Dar cui îi păsa de drama națională ce ne luase iarăși în captivitate? Când „condițiile s-au copt” și opoziția a pierit ca printr-o magie, stăpânii de peste ocean și complicii lor de lângă noi au decis să ne ridice un mecanism în numele căruia prezumția de nevinovăție a cunoscut cele mai teribile samavolnicii. Insul de la Cotroceni, cel care, de zece ani, „a transformat lenea în sfidare și prostia într-o veritabilă politică națională”[3], „groparul democrației”[4] valahe, s-a ocoșit infantil: „România a făcut un nou pas semnificativ în procesul de integrare în UE. MCV s-a încheiat azi pentru țara noastră. Avem confirmarea clară că România a făcut reformele necesare pentru consolidarea statului de drept şi s-a înscris pe drumul ireversibil al luptei împotriva corupţiei. Comisia Europeană a confirmat progresul făcut de România în cadrul acestui mecanism, ceea ce înseamnă că îndeplinim criteriile și obiectivele fixate prin MCV. Acesta este ultimul raport MCV pentru țara noastră. De acum înainte România va fi la fel ca toate statele membre monitorizată doar prin mecanismul generalizat privind statul de drept. Anul acesta, Parlamentul a adoptat legile fundamentale privind sistemul judiciar, pe care le-am promulgat după ce au fost declarate constituționale. Mă bucur că toate progresele au fost consemnate în raportul MCV de astăzi. Cetățenii au dreptul la un sistem de justiție funcțional, eficient, idenpendent.Felicit autoritățile, Guvernul, miniștrii, Parlamentul pentru aceste rezultate și îmi exprim aprecierea și pentru eforturile diplomatice. Mulțumesc Comisiei Europene, președintei Ursulei von der Leyen pentru sprijin și dialog. Dialogul a vizat și Comisia de la Veneția care a constatat recent că legile justiției respectă standardele europene.” Bla-bla-bla… Ce-i mai place să ne îmbrobodească… Ca și cătanei Ciucă, grăbită să bată din călcâie și să raporteze à la Moș Teacă: „Vestea foarte bună pe care o primim astăzi este dovada că România și-a îndeplinit angajamentele asumate la nivel european. Legile Justiției adoptate și promulgate de curând reprezintă una dintre cele mai importante reforme din domeniu din ultimii ani. Ridicarea MCV este un nou pas important pe care îl facem în vederea atingerii obiectivului nostru de țară: aderarea la Spațiul Schengen”. Păi, vechilii anglofoni au acum la îndemână alt instrument prin care să ne țină în genunchi – Mecanismul european de redresare și reziliență. Adică Mecanismul Constrângerii Venale, pre limba papuașilor de la gurile Dunării. Or, Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), fără fondurile alocate de la Bruxelles, nu înseamnă nimic, un simplu sul de hârtie igienică și atât. De nu mă credeți, întrebați-l pe Viktór Orban, șantajat din plin cu balaurul rezilienței[5]… Sintetizând, poate că nu peste mult timp, cineva se va încumeta să scrie memorialul tuturor abuzurilor și-al simulacrelor judiciare din perioada MCV. Căci ororile comuniste din anii ’50 s-au repetat, din păcate, și în anii 2000, în straie părelnic legale, bineînțeles. Torționarii n-au purtat numai uniforma milițienilor purpurii de odinioară, ci și roba magistraților, încântați să servească pe nemestecate o cauză impusă de afară și contrară interesului național.

Deocamdată, să luăm aminte la confesiunea unui actor important al sinistrei epoci, Daniel Morar: „Când am fost numit la Curtea Constituțională aflam din presă că am primit o sinecură pentru nouă ani, așa că puteam să mă comport ca atare date fiind perspectivele și așteptările societății de la un judecător constituțional. Am ales însă să demonstrez că poziția de judecător la acest nivel nu e o sinecură, iar că instanța constituțională poate fi ignorată doar dacă ea se vrea a fi ignorată. Așa a ajuns Curtea Constituţională să rezolve probleme cronice ale societăţii românești, dărâmând tabuuri și stări acceptate cultural și politic de toată lumea. Am decis că serviciile de informații nu mai au ce să caute în justiţie, iar judecătorii și procurorii trebuie să se împace cu asta. Le-am spus magistraţilor instanţei supreme că nu au discreția de a-și forma completul de judecată după propriile reguli dacă legea le cere altceva. Judecătorilor le-am cerut să-și motiveze hotărârile înainte de a trimite pe cineva la închisoare. Nu am permis alianţei politice aflate la guvernare în perioada 2016-2019 să distrugă codurile penale și am menţinut în limite constituționale legile justiției, sancționând modificările aducătoare, printre altele, de beneficii și privilegii pentru judecători și procurori, pe care o parte a magistraturii le-a promovat. Prin alte decizii, i-am determinat pe președintele statului și pe membrii corpului judiciar să înțeleagă și să accepte că ei nu sunt legiuitori și că nu pot împiedica Parlamentul sau Guvernul să adopte legi doar pentru că lor nu le convin, chiar dacă au susținerea mulțimilor din stradă. În același timp, nu i-am lăsat pe Codruța Kövesi și echipa sa de procurori exaltați să-i cerceteze penal pe membrii Guvernului doar pentru că aceștia au legiferat altcumva decât își doreau ei sau o parte a societăţii, explicându-le că nu tot ce nu ne place e neconstituțional și, cu atât mai puţin penal, în condiţiile în care decizia era pronunţată în contextul unor masive proteste de stradă, unele îndreptându-se apoi împotriva Curţii Constituționale.”[6]

Mecanismul de cooperare și verificare e deja amintire. Unii îl jelesc ca pe o rudă dragă, alții îl blestemă, dar toți tremură încă de frica răposatului. Și vor dârdâi în continuare, întrucât frica le-a intrat în oase, ce dacă și-a cosmetizat chipul? Căci, ce-mi e primul, ce mi-e Mecanismul constrângerii venale?! Același drac, tac-su și fi-su.

[1] Citat de Daniel Morar în Putea să fie altcumva

[2] În Raportul MCV 2022 privind România se notează „pozitiv eforturile semnificative ale României de a implementa recomandările restante prin noi legislații, politici și instrumente pentru dezvoltarea sistemului judiciar și combaterea corupției. Comisia a concluzionat că progresul înregistrat de România este suficient pentru a îndeplini angajamentele MCV asumate la momentul aderării sale la UE și că toate reperele pot fi închise în mod satisfăcător”, concluzionându-se că progresele înregistrate „sunt suficiente pentru a îndeplini angajamentele României la momentul aderării sale la UE.”

[3] Mihai Neamțu, QMagazine

[4] Ibidem

[5] Conform Reuters, „Polonia şi Ungaria, ţări conduse de guverne conservatoare pe care Bruxellesul le acuză că încalcă statul de drept prin limitarea drepturilor comunităţii LGBT, reformele în justiţie sau contestarea întâietăţii dreptului european şi a deciziilor Curţii de Justiţie a UE în faţa dreptului naţional, sunt singurele state membre ale UE care, din aceste motive, încă nu pot beneficia de acest plan. În timp ce PNRR-ul polonez a fost în cele din urmă aprobat de Comisia Europeană, deşi fără să se elibereze fonduri, cel al Ungariei este în continuare blocat de Bruxelles, care în plus a activat împotriva Budapestei noul mecanism de condiţionalitate ce permite Comisiei Europene să le suspende fondurile europene acelor state membre despre care consideră că încalcă statul de drept. În acest timp, oficiali europeni îl acuză pe premierul Viktór Orban de şantaj, după ce guvernul acestuia a anunţat că se opune propunerii Comisiei Europene privind un ajutor financiar European de 18 miliarde de euro pentru Ucraina, bani necesari bugetului acestei țări în timp ce continua războiul provocat de agresiunea rusă. Una dintre critici a venit din partea şefei diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, care a spus că Budapesta nu ar trebui să «joace poker» în încercarea de a pune presiune pe Bruxelles în disputa separată privind fondurile pe care Comisia i le blochează Ungariei pe motivul statului de drept”.

[6] Daniel Morar în Putea să fie altcumva