Decât fără alternative, mai bine alternative „fără”

Ferm deciși să se debaraseze de vicii, dar incapabili de abandon total, foștii vasali ai vechilor (și proastelor) obiceiuri își canalizează eforturile în căutarea unor înlocuitori. Iar industria, atentă ca de obicei, le sare în ajutor. De-acum ne-am obișnuit cu portițele de scăpare și respectiv cu datul buzna practicate de industrii. Niciun eșec nu e în măsură să le descurajeze, pentru că în definitiv există alternative la orice. Pentru industrii nu există „fără alternativă”, ci o mulțime de alternative „fără”. Lapte și brânză fără lapte, pâine fără grâu, hamburgeri fără carne, șuncă fără șuncă, pește fără pește, dulciuri fără zahăr (!), țigări fără tutun, telefoane fără comunicare, și… – cum altfel?! – bere și vin fără alcool.

Sună incitant, dar cu ce umplem acele goluri? Peștelui îi ia locul o fiertură de alge îmbogățită cu aromă de sardele. Chiftelele pot fi făcute din cereale fermentate, creveții pot fi confecționați din soia, carnea din ciuperci care parazitează copacii, laptele din vegetale ș.a.m.d. Numim acele creații alternative ecologice, deoarece sunt menite a menaja resursele pe cale de dispariție ale planetei (oare „noile” resurse sunt inepuizabile?!). Despre surogate o să mai vorbim. Unele au intrat de mult în competiție – cu sau fără știrea consumatorilor –, altele sunt în stadiul de testare sau doar muzică de viitor, dar cu siguranță că nu vor întârzia să pună piciorul în pragul… laboratoarelor, apoi al magazinelor și în final și al consumatorilor naivi sau doritori să-și schimbe stilul de viață. Și, pentru ca nu cumva cobaii să refuze „diversificarea”, se camuflează gustul și mirosul noilor creații (uneori și consistența și aspectul) prin arome sintetice și trucuri care le fac să semene leit cu cele uzitate anterior.

Lista alternativelor „fără” e una lungă și îndrăzneață, fiindcă s-a dovedit că „funcționează”. „Merge și așa!” declamau românii pe când își finalizau improvizațiile la vremea când erau siliți să se descurce cu ce aveau. Astăzi celebra formulă e mai actuală decât oricând și pare să fi depășit granițele Carpato-Danubiano-Pontice, așa cum îi stă bine oricărei plăsmuiri în epoca globalizării. Orice alternativă „fără” merge: părinți fără copii și copii fără părinți; școală fără educație și oameni fără omenie; experți fără (con)știință și politicieni fără coloană vertebrală; bani fără muncă și muncă fără bani; biologie fără sexe și gramatică fără genuri; inimi fără empatie și frumusețe fără naturalețe; capete fără minte și creiere fără rațiune; homo sapiens fără inteligență naturală, texte fără conținut și cărți fără cititori; știri fără informații și teatru fără actori.

Așadar, candidați să fie, că de schimbătoare de preferințe și obiceiuri nu ducem lipsă. La cât de lungă e lista alternativelor, să tot facem turul variantelor. O viață de om nu ajunge să le încerci pe toate. Poate tocmai de aceea se practică goana nebunească după fel de fel de achiziții?! Cum să-ți justifici hălăduirea pe planetă dacă n-ai gustat din toate alternativele? Una foarte la modă este vinul dezalcoolizat. De ani buni experții se ciondănesc cu privire la proprietățile (ne)sănătoase ale vinului, în special ale celui roșu. În timp ce unii îi laudă atributele anti-aging, antioxidante și de combatere a radicalilor liberi, de reparare a ADN-ului, de prevenire a cancerului de piele și a bolilor cardio-vasculare ori de fortificare a inimii – calități conferite de substanțe precum polifenolii (antocianii, catechinele și resveratrolul) depozitați în coaja strugurelui (cu cât mai închisă la culoare, cu atât mai valoros vinul!) ori hidroxitirozolul (cu precădere în vinul alb) –, alții compară efectele nefaste ale celui mai mic pahar cu vin cu acelea ale tutunului, din cauza alcoolului, o toxină care pune stăpânire pe creier și organe și distruge mai tot ce-ar fi putut repara acele substanțele magice.

Grație industriei nu trebuie să mai renunțăm la lucruri care ne plac și ne binedispun, fiindcă a creat surogate pentru mai tot. Așa se face că preaiubitorii de bere, vin sau șampanie nu mai sunt nevoiți să treacă la inegalabila dar insipida apă, ci la alternative din care s-a extras alcoolul prin proceduri alambicate. Dacă la bere se poate face uz și de oprirea din fermentare (dar și de un plus de aditivi!), în cazul vinului s-a dovedit că decalajul dintre „cu” și „fără” a alungat pe loc consumatorii, care nu-și doresc nici suc de struguri și nici ceva searbăd rămas după fierbere, ci un produs care să dispună de calități senzoriale identice cu ale originalului și de proprietăți salutogene asemenea, dar din care să dispară dușmanul toxic și dătător de dependențe. Și pentru ca aceia care s-au dezis de inamicul nr. unu să nu fie marginalizați și să poată socializa fără opreliști, s-a trecut și la alte proceduri de dezalcoolizare a vinului – mai puțin dezgustătoare senzorial – și s-a ajuns la extragerea toxinei prin metode elaborate precum distilarea în vid și tehnici de osmoză inversă – un fel de… dializă de laborator – bazată pe trecerea licorii printr-o membrană filtrantă de molecule etilalcoolice.

S-a constatat că extragerea alcoolului în vid poate fi făcută la temperaturi mult mai joase (27°C) decât distilarea propriu-zisă (78°C), ceea ce menajează cât de cât aromele, întrucât cel mai mare neajuns al distilării clasice este pierderea buchetului – și implicit a gustului – odată cu alcoolul. Oricum ar fi, alcoolul nu poate fi extras în totalitate, ci rămâne în jur de 0,4-0,5 volum % – suficient însă cât să treacă vinul „fără” la categoria alimente. Vestea proastă este că, orice s-ar face, tot se pierde din buchet, în această privință alcoolul fiind ceea ce sunt grăsimile în alimente: purtătoare de arome. Pierderile sunt substituite de industrie așa cum știe ea mai bine: cu arome artificiale. Plus conservanți precum benzoații, se înțelege. Și, ca toate acele sacrificii industriale să merite, se cere și o promovare pe măsură. Există liste întregi de „beneficii” ale vinului dezalcoolizat. Și ele nu se limitează doar la a menționa efectul pozitiv asupra memoriei și somnului ori lipsa mahmurelii, ci predică scăderi spectaculoase ale colesterolului și glicemiei (parametri care, întâmplător erau „corectați” și de alcool!), reducerea riscului de a face cancer (!), infarct și AVC ori a tensiunii arteriale. Până și de răceala obișnuită te scapă, grație fortificării sistemului imunitar, un tablou mult prea frumos ca să fie și… adevărat. La o privire mai atentă, observăm că sunt listate cam aceleași beneficii pe care le are și consumul modest și moderat de vin „normal”, beneficii datorate substanțelor cu renume excelent menționate mai sus. Spun unii.

Dar ce-i cu acele substanțe miraculoase? Să luăm resveratrolul (RV) cel mai celebru dintre polifenoli. Știm că poate feri boabele de struguri (netratate cu pesticide) de stresul microorganismelor și de cel oxidativ al razelor solare, dar poate el să ne ferească și nouă pielea de radiațiile UV nocive? Poate RV să stimuleze genele longevității, așa cum se presupune? Poate și mai mult decât atât, susțin unii experți: bunăoară, să stimuleze producția de colagen și să întârzie îmbătrânirea, motiv pentru care face parte din compoziția multor cosmetice și creme de protecție solară, produse al căror preț e pe măsura potențelor trecute pe etichetă. Dar oare e și efectul pe măsura prețului? Mai întâi s-a încercat cu RV natural, dar acela s-a dovedit destul de instabil, ne spun alți experți, și, pe deasupra, mai împiedică și bronzatul, blocând producția de melanină. Or, se știe, iubitorii de plajă se vor arămii și înghit mai degrabă betacaroten, care să le stimuleze pigmentarea, decât să piardă din colorit bazându-se pe creme cu RV. Așa se face că RV a rămas să fie utilizat mai degrabă acolo unde se dorea decolorarea petelor de pigment, scop pentru care industria a creat și un RV-triacetat sintetic, mult mai stabil decât produsul natural.

Urmează să ne întrebăm dacă toate efectele benefice enumerate mai sus se datorează exclusiv RV sau și prezenței altor substanțe, așa cum am aflat despre betacarotenul din legume. Industria a produs deja o mulțime de produse care conțin RV, de la suplimente alimentare la cosmetice, dar… își respectă ele promisiunile de pe etichete? Cum rămâne cu biodisponibilitatea, cum se comportă în lipsa însoțitorilor din boabele de strugure? În căutarea răspunsului ne izbim de o primă și totală deziluzie: Aflăm că studiile despre RV au fost falsificate. Nu numai că nu i s-au putut dovedi efectele magice asupra sănătății, dar unul dintre studii a trebuit întrerupt din cauza reacțiilor adverse periculoase. Firește că se insistă și cu alte studii – inclusiv cu pacienții cu Covid-19 –, care pretind contrariul, dar până se va clarifica situația ne oprim aici. La urma urmei, nu e exclus ca iubitorii vinului să se afle în căutare de alternative nu neapărat pentru binefacerile RV, ci pentru plăcerea de a-și conserva obiceiurile.

Nu cumva dorința de a recurge la alternative „fără” este un semnal din partea organismului că nu ne-am debarasat de dependență, așa cum credeam? De acea înclinație puternică de a recurge la ceva și de a-l savura, cu riscul de a ne face rău, nouă și celor apropiați. Cu riscul de a ne pierde prieteni, relații, mijloacele de subzistență și locul de muncă. Oricare ar fi argumentele acelora care recurg la alternative „fără”: nimeni nu le poate garanta că acele produse astfel maltratate și rămase fără cel puțin o componentă mai dispun și de celelalte în proporție fiziologică. Asta presupunând că dispunea și înainte de acele calități și că ele nu i-au fost aplicate pe etichetă de „cercetările” finanțate de industrie. „Cu” sau „fără”, pentru industrie nu contează, esențial e să impulsioneze vânzările.

Cui pe cui se scoate! E valabil și pentru creier. El nu distinge între obiceiuri bune și rele, pentru el e totuna dacă obișnuința de dimineață este fumatul unei țigări sau un duș rece. Creierul are nevoie de automatisme. Experții spun că fără automatisme/obișnuințe/rutină creierul ar fi depășit de situație. Automatismele îi preiau aproape jumătate din decizii și economisesc timp și energie. Dar obișnuințele nu înseamnă dependențe, deși granița dintre obiceiurile vătămătoare și dependențe e una fragilă. Una e să întinzi mâna în fiecare seară după cartea de pe noptieră, și cu totul alta să înșfaci telefonul mobil. Creierul nu are nevoie de dependențe, dar, odată instalate, sunt greu de înlăturat. Mulți neagă vehement dependențele și preferă să le declare simple și inofensive „obiceiuri proaste”. Cea mai bună metodă de a afla adevărul este aceea de a introduce o pauză și a vedea ce se întâmplă.

Și creierul vrea alternative cu care să poată închide celebra buclă stimul(are)-acțiune-recompensă, fiindcă trecerea pe autopilot îi acordă timp pentru a se putea dedica unor sarcini mai importante. Teoretic, putem să-i oferim la schimb orice. Practic, ar fi bine să înlocuim obiceiurile proaste cu unele benefice. Obiceiuri, nu și dependențe. Din păcate, mai peste tot se practică rocada… dependențelor. De la individ la națiune, de la sfere geopolitice la scară planetară, dependențele se substituie reciproc, în funcție de circumstanțe. Nu contează că gazul s-a lichefiat și și-a triplat prețul – nu și valoarea –, important e ca el să curgă de (alt)undeva. Nu contează că vine de acolo de unde profitul și încălcarea drepturilor omului au atins apogeul, important e ca guvernanții să poată dormi mai departe și să viseze nestingheriți la victorie în viitoarele alegeri.

Lista dependențelor colective e lungă și la „soluționarea” lor se „gândesc” mulți de multă vreme. Tuturor li se caută soluții de înlocuire. Cu ce? Cu alte dependențe, desigur. De ce am scăpa de dependența de produsele asiatice – să spunem, de medicamente – prin strămutarea producției în propria ogradă și nu altundeva pe mapamond, unde e și mai ieftin? Pe timpul pandemiei de Covid s-a făcut – și se face încă, dar numai teoretic – mult caz de lipsa tot mai severă de medicamente de bază, dar soluția cu ograda proprie nu pare să fie pe placul producătorilor. (Ei cu ce să-și înlocuiască dependența de profit?!) Deocamdată nu a izbucnit un conflict serios pe acele meleaguri, așa că… stăm în expectativă. Așteptăm să vedem ce se întâmplă și apoi o să vedem cine se va dovedi suficient de flămând încât să ni le fabrice pe un salariu și la un preț de mizerie. Oricum nici sărăcia și nici foametea nu vor dispărea, ci doar își vor muta și ele sediul. Totul e mișcător și în perpetuă schimbare.

Bune sau rele, automatismele își au sediul în ganglionii bazali, acolo unde se află sediul subconștientului. Schimbarea lor, însă, nu se petrece automat, ci necesită participarea scoarței cerebrale, mai precis a lobului frontal, acolo unde are loc gândirea rațională și analiza conștientă și se iau deciziile. Ganglioni bazali aveau și dinozaurii, dar cu un cortex frontal se pot lăuda doar mamiferele superioare din care facem parte. Așadar, resurse am avea, trebuie doar să facem uz de ele. Problema este că procesele comandate de creierul mai vechi evolutiv se desfășoară mult mai rapid decât cele din partea mai nouă, și necesită mai multă muncă decât automatismele, ceea ce face dificilă sarcina de a ne debarasa de automatisme răufăcătoare precum întinsul mâinii după o alternativă, fie ea și „fără”. A trăi fără alternativă e ceva de neconceput pentru dependenții de plăcere. Cum să întinzi mâna după telefonul mobil și să dai de… o carte?! Invers, se înțelege, e mult mai facil, și traficanții de alternative știu asta.

Înrădăcinatul obicei al delăsării și nefolosirii cortexului frontal în raționalizarea și luarea deciziilor se manifestă de la vlădică la opincă și ne împiedică să înșfăcăm răul de la rădăcină, să-l smulgem și să plantăm în loc cu mâna noastră ce ne lipsește cu adevărat. Cum ar fi dacă am lăsa setea de profit să se veștejească și-am face să înflorească la schimb locuri de muncă plătite rezonabil pentru propriii cetățeni? Să ne asigurăm singuri necesarul și să nu mai cerșim peste granițe și să batem la Marile Porți făcând plecăciuni criminalilor în serie pe care ba ni-i apropiem, ba ni-i distanțăm, după cum ne strâng cu ușa nevoile momentului și eterna incompetență a celor aleși să ne reprezinte. Ar fi păcat să lăsăm cortexul frontal să involueze. Cât despre alternativele „fără”, continui să cred că orice exagerare vine cu neajunsuri. Cea mai bună rămâne tot calea de mijloc și respectatul măsurii individuale trasate de propriul organism. O descoperim atunci când putem declara sincer că ne simțim bine în absența extremelor, fie ele „cu” sau „fără”, și când prin libertate înțelegem autonomia, nu posibilitatea de a ne alege singuri dependențele.