Dejun cu Vladimir Putin

Un alt dispozitiv, desigur, decît cel prin care am fost obligaţi să trecem la intrarea în hotel.
Lovit de o hărnicie profesională inexplicabilă, gîndesc să-mi fac şi eu loc în sală. Renunţ pînă la urmă. Admiţînd că supravieţuiam noului luat la pipăit, riscam să dau ortul popii sub plictiseala din atmosferă.

Prefer, aşadar, să mă învîrt prin hol, unde, de altfel, şi zărisem cîţiva consilieri prezidenţiali. Dacă şi ei, obligaţi prin ştatul de funcţiuni să rămînă în sală şi dacă s-ar fi prăbuşit tavanul, îşi permiseseră să iasă în hol, ce să mai spun de mine, a cărui condiţie de gazetar îmi impunea obligaţii doar faţă de mine însumi?!

Astfel eliberat de mustrările profesionale, pornesc de îndată în căutarea a ceva de mîncare. Pe mesele acoperite cu o pînză ieftină, ca de draperie de cămin cultural, au rămas doar nişte oale, abitir protejate de capace. Ridic unul: cartofi prăjiţi reci, sleiţi aproape. Mai ridic unul: tot cartofi, tot prăjiţi, tot sleiţi.

E limpede.
Am ajuns prea tîrziu. Înaintaşii mei – oameni de afaceri din cele două ţări, sarea şi piperul capitalismului atotbiruitor – au zvîntat carnea, lăsînd posterităţii româno-ruse doar cartofii. Cum foamea e cel mai bun bucătar, îmi pun, totuşi, o porţie de cartofi prăjiţi cît o claie de fîn.

Esenţa purcoiului din farfurie o dă sarea. Cît mai multă şi cît mai zgrunţuroasă. Astfel că, de cum termin cartofii pe care, sleiţi fiind, îi mănînc nu fără o puternică senzaţie de dezgust, mă îndrept glonţ spre barul dintr-un colţ al holului. Animat de perspectiva unei băuturi răcoritoare. Aici altă dandana. Strînşi ciopor, ai noştri trudesc la relaţia de comunicare cu vînzătoarea. Mult timp, multă energie şi mult dat din mîini se pierd dramatic pentru a o convinge că berea se bea nu numai din sticlă, cum crede ea, dar şi din pahar.

La plecare, în holul de la parter, zăresc o coadă pe cinste. Mă aşez la rînd, rapid, fără a mă interesa ce se dă. Ca toţi cei din Est, ştiu cu ochii închişi două adevăruri fundamentale:

a) unde-i coadă, se dă ceva de care ai nevoie;
b) ca tot ce se dă, acel ceva riscă să se termine.

Sub acest semn, una dintre condiţiile de supravieţuire în comunism consta în instalarea cît mai grabnică la orice coadă întîlnită în cale. Fără a te întreba la ce s-a făcut. Asta ar fi însemnat o clipă de întîrziere. Şi, într-o clipă, într-o singură clipă, în materie de coadă, se pot întîmpla multe:
Să se termine ce se dă.
Să se schimbe orientarea cozii.
Să se ia la bătaie cei de la coadă şi să se dărîme tejgheaua.
Să apară din senin un pluton de pesionari grăbiţi să se vîre la coadă înaintea ta.

Răbdarea mi-a fost răsplătită din plin: obţin pe gratis o mapă neagră, din imitaţie de piele, cu documentele Forumului.
Procedînd invers decît maimuţa cu o banană, iau coaja (mapa propriu-zisă) şi arunc conţinutul (pliantele).
După care mă sui în microbuz.

(Din volumul În vestă, printre fracuri, editura Historia, 2007)

Pagini: 1 2