Din nou despre Sadoveanu – marele Ecologist

Ajuns la Găgești, sîmbătă dimineața, stînd cu picioarele americănește pe biroul din chioșc, am terminat cartea lui Sadoveanu, Măria Sa, Puiul Pădurii. Inițial am intenționat să citesc doar un capitol, un fel de normă zilnică de lectură. Din motive care-mi scapă, deși presupun o anume lehamite de a mai trudi la ceva, am luat-o pe drumul fără întoarcere al cititului de dragul cititului, motivat puternic de a ști ce s-a întîmplat pînă la urmă. Pînă la urmă totul s-a terminat cu bine, ca în orice telenovelă care sînt legendele sfinte. Doamna Genoveva a fost găsită de soțul care, pentru mine cel puțin, rămîne un tîmpit model sau mai precis un aristocrat în care Dumnezeu n-a pus acul de lumină al inteligenței, iar băiatul i-a urmat destinul de conte care n-a fost răsturnat încă de Revoluția franceză.

În ultimele pagini, Sadoveanu înearcă o actualizare a poveștii vechi din perspectiva naționalismului fălos, cel care a botezat România îngălată Grădina Maicii Domnului. Cică , vezi Doamne! Păuna, strigată Berta la Castel, s-a întors pe meleaguri moldovenești și a întemeiat nu știu ce familie veche. Eu însă nu cred că aceasta e contribuția, marea contribuție a rescrierii de către Sadoveanu a celebrei istorii a Genovevei de Brabant. Prozatorul a folosit prilejul dat de istoria unui copil care trăiește în mijlocul Pădurii, pentru a-și expune viziunea sa absolut originală asupra Naturii ca o entitate organică, vie, asemenea unei ființe. Sadoveanu a înălțat în multe locuri ceea ce lucrările de Bacalaureat numesc elogiul Naturii ca realitate misterioasă, concurînd realitatea Omenirii. Nicăieri însă în opera sa nu există o atît de puternică afirmare a viziunii sale asupra Naturii ca entitate în sine, cu care omul poate intra în contact ca în Măria Sa, Puiul Pădurii. Istoria Genovevei de Brabant, atît cea originală, cît și prelucrările acesteia, insistă pe miracolul dumnezeiesc al supraviețuirii unei femei din lumea înaltă, cu copil de țîță, în mijlocul unei Naturi ostile. Mihail Sadoveanu susține și el teza miracolului dumnezeiesc, mai precis a destinului orb, deja scris, căruia i se supun muritorii. Mult mai puternică însă e teza Naturii care poate deveni o a doua casă a omului dacă o respecți, dacă îi pătrunzi tainele, dar mai ales dacă intri în contact magic cu ea. Contactul magic cu Natura apare și în Nopțile de Sînziene, ca disponibil autohtonilor și mai ales iraționalilor. În Măria Sa Puiul Pădurii, contactul magic cu Natura devine teza de esență a cărții. Pentru aceasta Sadoveanu face din fiul de conte un om deosebit, capabil să comunice intens, organic, cu Natura, prin mii de fire nevăzute:

„Educația unui aşa copil se dezvolta, fără îndoială, altfel decît în cetățile oamenilor. Trupul lui, scăldat ades în apa şuvoiului, era curat şi fraged, dar în acelaşi timp avea o carne vîrtoasă, cu pielea brumată de soare şi bătută de vînt. Îmbrăcămintea îi era din pielicele de iepure şi de vătui, potrivite şi încheiate pe piept şi şolduri. Brațele şi picioarele îi erau goale în vremea sezonului cald. Umbla desculț și i se formase un fel de talpă de corn, în care nu pătrundeau ghimpii şi ciulinii. Se cățăra cu uşurinţă pe copaci, fugea cu repeziciune, se tîra cu agilitate în patru labe. Făcea sărituri şi întoarceri ca oricare dihanie a pădurii. Avea miros pentru toate emanațiile şi privire pătrunzătoare pentru semiobscuritate. Era o ființă care stătea cu totul altfel decît semenii săi în fața lui Dumnezeu. Învăța să descifreze lumea din alte fețe ale ei, decît cele cunoscute copiilor de rînd. Mirosurile şi colorile aveau semnificaţii precise. Glasurile paserilor erau chemări şi răspunsuri, nu sunete vagi. Fiecare vecin, veveriță, corb, alunar, vulpe ori jder era identificat; avea nume propriu. Direcțiile vîntului, murmurul albinelor aveau schimbări şi corespondențe, ca şi toate celelalte glasuri şi ecouri ale codrului. Din tot ce era bogăția pădurii învăța a cunoaşte ce-i bun: fructele, ciupercile dulci, rădăcinile. Era deprins să cunoască şi veninurile şi să se ferească de ele ca de nişte vietăți rele. Acestea erau încă mai primejdioase decît lupii şi rîșii, căci pentru fiare avea pe Gelo, avea fuga, peştera de aproape, ochiul şi mirosul, pe cînd veninurile aveau o viclenie ascunsă şi tăcută. Încet-încet deprinse şi ceti toate ale pămîntului, ale apei şi ale pădurii. Află şi numele paserilor străine care călătoreau prin cer. Cunoscu luceafărul de sară şi steaua dimineții. Ascultă în zori de ziuă, într-o poiană ferită, sub brațul maicei sale, chemările găinilor sălbatice. Cunoscu negura toamnei şi muşcăturile iernii.”

Prin multe note, Băiatul se apropie de Neculai Peceneaga din Nopțile de Sînziene, cel care știe limbajul necunoscut al animalelor și păsărilor din Pădurea Borzei. Numai că spre deosebire de Peceneaga, Fiul contelui e chiar un fiu al Pădurii, al Naturii.

M-aș fi așteptat ca Sadoveanu să meargă mai departe cu istorisirea imaginîndu-l pe prinț, Puiul Pădurii, trăind între oameni. Din motive care-mi scapă (nu exclud graba de a publica volumul și a încasa paralele, Sadoveanu se oprește la venirea Prințului între oameni). Despre evoluția sa ulterioară, scriitorul se mulțumește s-o expedieze astfel:

„În ce priveşte sfîrşitul doamnei comitese şi al domnului comite, trebuie să atragem luarea-aminte că marele Ziditor l-a pus, ca în toate, în afară de suferinți și bucurii. Dacă ne raportăm la ştiri vechi, pe care le găsim în Ioan de Praga, în ale sale Mirabiles Vitae, tristeţea doamnei Genoveva a rămas iremediabilă în această vale. Singura justificare a vieții i-a rămas copilul durerii sale, care a crescut şi a înflorit ca şi mărul de lîngă peşteră.
Acest copil a devenit comite şi a fost altcineva. A stătut în fața lumii ca vînător iscusit şi, la timp, a fîlfîit peste el a doua oară corbul destinului.”

Din cîte se vede, experiența a avut impact doar asupra Contesei. Fiul, deși crescut în Pădure, a rămas neatins.