Emancipare timpurie, maturizare cât mai târzie

Când vine vorba de emancipare, celor mai mulți le fuge gândul mai întâi la mișcarea feministă și la îndelungate și înverșunate dispute între cele două sexe. Uneori gândul alunecă și la libertăți și egalități de drepturi, altminteri emanciparea nu ar avea sens. Nu despre drepturi e vorba în articolul de față. Nu contest egalitatea în drepturi, ci dreptul la egali… zare, tot mai vehiculat. Aș pleda mai degrabă pentru dreptul la inegalitate (fără ironie), dar fără vreo ierarhizare. Patul lui Procust îmi repugnă. Toți oamenii au (ar trebui să aibă) aceleași drepturi, indiferent de sex, rasă, etnie sau orientare, dar când vine vorba de detaliile care fac din noi unicate mi-ar plăcea să ne fie recunoscută și acceptată inegalitatea. Și atât. Inegalitatea (corect înțeleasă) este aceea care distinge, conferă farmec și dă valoare fiecărei ființe umane. Nu cred că cineva ar avea de câștigat dacă bărbații ar fi puși să nască/alăpteze, ori dacă femeile ar pleca la război. Mult mai benefic ar fi ca fiecare să contribuie cum și cu ce poate el mai bine la bunăstarea comună. Secretul unei relații reușite nu constă în uniformizarea aptitudinilor, ci în echilibrarea balanței prin completare și susținere reciprocă.

Mult mai mult decât discriminarea în sine mă indispune discriminarea pozitivă. Sub nicio formă nu mi-aș dori să fiu promovată în vreun fel, să mi se deschidă diverse uși sau să mi se elibereze anumite fotolii doar pentru că noile directive prevăd o anume „cotă” pentru sexul feminin. Ceea ce nu înseamnă că nu m-ar revolta o eventuală ignorare a calificării și a rezultatelor muncii pe motiv că aparțin sexului slab! Ideală ar fi o recunoaștere a fiecăruia ca ceea ce este și nu ca ce „s-ar cuveni” să fie conform trendului sau corectitudinii politice. Aici amestecăm prea multe lucruri și n-ar strica puțină claritate, înainte să dăm frâu liber patimilor sau să ne mușcăm limba, ca nu cumva să fim acuzați de discriminare. Posibil că undeva, în subconștient, mărul discordiei e de fapt dorința impunerii, nu neapărat a egalizării. Nici matriarhatul și nici patriarhatul n-au excelat în toate privințele, fiindcă niciunul n-a înțeles să renunțe la tentația de a-și arăta putințele și mușchii. (Eterna problemă a omului și a puterii încăpute pe mână!)

Dar să revenim la emancipare. Luăm în ajutor dicționarul. Latinescul emancipatio ne dezvăluie o combinație de trei cuvinte: e = din; manus = mână; și capere = a lua. „În limbaj colocvial, emanciparea înseamnă eliberarea dintr-o stare de dependență […]. Această semnificație s-a impus în special în mișcarea feministă. În limbajul tehnic al asistenței și respectiv educației sociale, termenul are o dublă semnificație și înseamnă: pe de o parte eliberarea persoanelor și a grupurilor oprimate, defavorizate și dependente; pe de altă parte, descrie procesul de dezvoltare susținut pedagogic al tinerilor către independență.” Ar mai fi o definiție, care visează la o societate fără reglementări guvernamentale, bazată pe grija reciprocă și solidaritatea cetățenilor, dar asta a fost și va rămâne o utopie, așa că ne vom ocupa de celelalte. Prin urmare, e vorba de a i se lua cuiva ceva din mână, sau de a-și lua mâna de pe cineva. Asta să fie tot? Din păcate, din definiție nu reiese și ce urmează să se întâmple cu proaspătul eliberat și dacă nu cumva ar mai fi nevoie și de alte ingrediente. Bunăoară, de o plasă socială solidă, de discernământ, ori de maturitate/maturizare.

Nu-i de ajuns să scoți un copil de sub tutela parentală, un sclav de sub teroarea unui stăpân, ori un bătrân neajutorat din condiții improprii și inumane, și să pretinzi că l-ai emancipat, fără să te asiguri că nu încape pe alte mâini asemenea și că are ce face cu libertatea proaspăt dobândită. Ce-i drept, legea transformă termenul în eliberare și respectiv independență, dar tot definiție rămâne și tot pe hârtie. Să fie totul doar o poveste frumoasă? Un citat atribuit lui Carol I spune că românii sunt un popor care nu vrea să fie condus, dar nu e în stare să se conducă singur. Goethe afirma că poți să trăiești în libertate autentică și totuși să nu fii slobod. Libertatea nu înseamnă mai niciodată că poți face ce vrei, fără să te supui unor convenții. La urma urmei nu mai trăim nici pe vremea lui Socrate și nici a lui Diogene (Oricum cei doi nu s-au ales decât cu ștampila de „provocator”). Scapi de reguli părintești și dai de reguli sociale; nu mai muncești pentru un stăpân, ci pentru altul etc. Uneori pici din lac în puț. Orice naș își află cândva nașul și de pretutindeni răsar noi… cârmuitori. Chiar și atunci când ți-ai deschis propria afacere și ești mândru că ai scăpat de tirania fostului patron, îți descoperi cândva noua „tutelă” și plecăciunile făcute clienților – de care depinzi mai abitir decât de șef. Cumpărători, cititori, urmăritori, (tele)spectatori, publicul larg – toți te conduc și dirijează încotro vor ei, altminteri îți riști „emanciparea”. Deși se dovedește cu timpul un fel de Fata Morgana, emanciparea văzută ca eliberare, dezrobire, descătușare, evadare sau chiar autonomie rămâne un deziderat major pentru mulți. Și totuși, nimeni nu este o insulă și fiecare depinde de cineva sau de ceva, dar pentru a conștientiza asta e nevoie să treci prin viață și să mergi pe propriul drum.

Tocmai asta înseamnă emanciparea: Să-ți croiești singur drumul, să prevezi, să planifici, să organizezi și să pui în practică totul, dar nu oricum, ci preocupându-te în permanență să nu încalci drepturile celorlalți. Nu poți să-ți fasonezi cariera alegându-ți cu premeditare partenerii, sărind dintr-un pat în altul și folosindu-te de toate trucurile din cutia Pandorei, ca mai apoi să te „emancipezi” declarându-te victimă și asigurându-ți existența ulterioară din „despăgubirile” la care sunt constrânși foștii… fraudați. Nu te-ai emancipat dacă dispui de propriul cont în bancă completat periodic de diverși  protectori, și nici dacă-ți faci sigur cumpărăturile cu cardul altora. Poți pretinde că ești emancipat dacă te înscrii în turma împrăștiată pe rețelele sociale care urmează fără codeală neuronală un anume formator și lider de opinii? Sau dacă-ți câștigi existența prin afaceri interlope? Dacă refuzi să mai treci prin bucătărie pe motiv că ești femeie și gătitul te discreditează, sau dacă-ți împarți în mod egal concediul de maternitate cu soțul, fiindcă așa prescrie legea egalizării, indiferent cât de (ne)îngrijit e copilul? Educația înseamnă vocație, talent și dăruire și ele nu pot fi decise prin decret. Esențialul nu este ca ambii părinți să fie egali la numărul de scutece schimbate, ci armonia din familie și completarea caracterelor parentale la desăvârșirea unuia în devenire.

Așadar emanciparea nu poate exista fără morală, fiindcă nimeni nu poate face ce-l taie capul. (Cu excepția  „emancipaților” care se încălzesc la lampa cu minuni întreținute de puterea banilor. Dacă peste noapte duhul ar face să se evapore magia financiară, dusă le-ar fi și „emanciparea”, și eroii noștri ar fi mai neajutorați ca nou-născuții rămași fără cordon ombilical.) Emanciparea înseamnă să te poți ține pe propriile picioare, să te folosești de propria minte, și să-ți asumi eșecurile. Dar pentru asumare e nevoie de maturitate. Fără ea, degeaba eliberăm un copil de trei ani de sub tutela unor părinți inapți, copilul n-o să se „descurce” automat, ci de-abia după zeci de ani. (Uneori e împiedicat s-o facă pentru tot restul vieții, grație „competenței” celor care-l iau sub aripa deloc ocrotitoare!) Între 21 și 23 de ani „costă” maturizarea unui creier uman! Așadar, adulții și (i)maturitatea lor au timp suficient la dispoziție ca să facă din puii de om oameni adevărați, sau monștri.

Copilăria și adolescența reprezintă perioada în care creierul se remarcă printr-o receptivitate (dar și printr-o vulnerabilitate) extremă – la bune și la rele deopotrivă. E răstimpul în care putem înregistra cele mai multe reușite și putem comite tot atâtea greșeli. E faza în care cortexul prefrontal (responsabil cu planificarea și rezolvarea problemelor) și creierul emoțional (sistemul limbic) se maturizează, fiecare, însă, cu ritmul său. Așa se face că emoțiile debordează și înăbușă adeseori „vocea rațiunii”, al cărei ritm de constituire e mult mai lent și mai puțin eruptiv. Un proverb german spune „Ești matur când nu mai cazi singur în propria plasă, când nu te mai îndrăgostești de tine însuți”. Un creier nu se maturizează de la sine, ci are nevoie de stimuli care să dezvolte sinapse, iar părinții maturi știu ce-i de făcut și că neuronii nu se conectează prin butonatul și frecatul telecomenzilor și tabletelor, ci prin confruntarea cu viața reală. Circulă relatări nostime despre bizara periodicitate în maturizarea intelectului de-a lungul generațiilor: Se spune că, întrebat ce avuții crede că vor poseda nepoții săi, un șeic bogat răspunde: O cămilă, întocmai ca străbunicii lor. De multe ori îndestularea adapă apatia, iar ea privează creierul de hrană.

Mulți pretind că generația actuală se emancipează mai devreme decât părinții sau bunicii lor, dar în ce măsură corespunde asta realității? Ce-i drept, copiii de astăzi scapă timpuriu de sub patronajul celor șapte ani de acasă, fiindcă părinții își „iau mâna” de pe ei de la vârste tot mai fragede. Unii nu-și petrec acasă nici măcar un an, grație instituțiilor care promit să înlocuiască părinții biologici și să preia sarcinile educative, dar cu ce rezultate ne putem lăuda prin comparație cu trecutul atât de blamat, plin de abuzuri și încălcări flagrante ale drepturilor copiilor forțați să preia munci și responsabilități copleșitoare, să ajute și chiar să suplinească adulții? În ce măsură lucrurile arată altfel astăzi, în epoca educației antiautoritare (în fond un sinonim pentru neglijare!), când părinții, tot mai depășiți de situație și în neștiință de luat decizii, le transferă pur și simplu pe umerii progeniturilor? Sunt lăsate să-și aleagă genul și sexul, să decidă ce le place și ce nu, cum să-și petreacă timpul liber și dacă sunt dispuse să recunoască vreo limită sau nu. Nu știi cum să-ți educi copilul, îl lași să se educe singur! Ba „emanciparea timpurie” îl ajută să-și educe (dreseze) și părinții și restul pedagogilor, tot mai dezarmați.

E posibil ca în trecut copiii să se fi maturizat mai devreme decât astăzi? Greu de susținut cu probe „palpabile”, fiindcă la vremea respectivă nu dispuneam de analize complexe prin care să măsurăm volumul creierului și să apreciem amploarea sinapselor, dar poate că social și psihologic nu stăteau chiar atât de rău dacă se dovedeau capabili să preia sarcina întemeierii unei familii la vârsta pubertății, în timp ce părinții timpurilor moderne și pline de facilități de-abia se mai încumetă să pecetluiască o relație și să facă loc unui singur urmaș, și acela după decenii de temeri și angoase. În fond, de ce este nevoie ca să putem declara pe cineva „matur”? Vârsta cronologică e de multe ori înșelătoare. Examenul maturității a ajuns o farsă. Prin ce se evidențiază o ființă umană „coaptă”? Se face uz de vorbe mari și multe: curiozitate, creativitate, simți critic, comunicare, colaborare, compasiune, control de sine și spirit civic, dar… ca să poți ajunge la ele, n-ar trebui să pleci de undeva și să treci prin ceva numit educație? Fie că ne folosim de școala părinților, a statului ori a vieții, educația conectează miliardele de neuroni care altminteri rămân solitari ca niște pachete cu bancnote închise într-un seif în așteptarea eliberării în circulație.

E o eroare fatală să pui mâinile în sân și copilului o jucărie inteligentă în brațe și să aștepți să sărbătorești ziua majoratului și a emancipării! Contrar opiniilor la modă, anticamera maturizării nu se cere umplută până la refuz cu planificarea la sânge a fiecărui minut (ca nu cumva să se plictisească copilul!) și nici cu activități pe care părinții și le-au dorit cândva, dar le-au ratat. Nu există meserie mai grea decât aceea de părinte și nu există perfecțiune (nici nu-i nevoie, fiindcă ar însemna uniformizarea!), ci cunoașterea reciprocă întru descoperirea unicității. Să fii părinte bun înseamnă să dispui de abilitatea de a intra cu prudență în viața copilului și să-i permiți să pătrundă în viața ta pentru ca împreună să găsiți drumul. Să întreții flacăra curiozității mereu vie, și nu doar cu ocazia Jocurilor Olimpice.

Să fii matur înseamnă să ai curajul să visezi, dar și să te confrunți cu realitatea atunci când împrejurările o cer. Să poți să aștepți, să-ți păstrezi calmul și capul rece inclusiv, sau mai ales atunci când în jurul tău totul fierbe. Să-ți dozezi porția de încredere în tine (cât să pricepi că lumea nu se învârte în jurul tău), să știi ce să ignori și ce să bagi în seamă. Să-ți faci ordine printre instincte și emoții și să nu răspunzi violenței, urii și minciunii cu aceeași monedă. Să faci față (auto)constrângerilor, să găsești pragul jenei, să-ți rezolvi conflictele interioare. Să te conduci după mirosul propriu și să nu te lași dus de nas nici de amiciție și nici de vrăjmășie. Înseamnă adaptare și antrenament continuu. Înseamnă să poți să stai de vorbă cu oricine, fără să te alegi cu încrederea rănită, dar nici cu orgoliul tumefiat. Să-ți umpli timpul vieții până la ultima secundă cu sens și nu cu trenduri. Matur ești când ai priceput că pământul nu are buric și, chiar dacă ar avea unul, nu ești tu acela. Nimeni nu este.

Așadar, e mult de lucru! Dacă stai calm și oblojit 20 de ani, cu gadgeturile în față și în spate cu ocrotitorii legali, așteptând maturizarea creierului și emanciparea, e posibil să ai parte de surprize deloc plăcute. Una e ontogeneza (drumul biologic parcurs de un organism de la celula-ou la trecerea în neființă) și cu totul alta psihogeneza (maturizarea psihică, în strânsă legătură cu cea socială) care nu decurge de la sine, ca prima, ci e mult mai individualizată și necesită efort și sprijin permanent. Genele sunt răspunzătoare pentru cel mult 50% din ce suntem. Pentru restul răspund anturajul și efortul propriu. Maturizarea nu poate avea loc decât prin contactul permanent cu lumea reală și cu neprețuitul sprijin al maturilor din jur. Judecând astfel înțelegem, poate, și cum de e posibil ca un copil de zece ani să se maturizeze aproape peste noapte, preluând sarcinile adulților dispăruți într-o nenorocire, și cum de întâlnim adulți cu minte de copii la cincizeci de ani.

Sunt oare mai fericiți copiii de astăzi, scutiți de confruntări cu lucruri care „i-ar putea afecta emoțional”, de la zmei și balauri la coliba unchiului Tom? Pare-se că repetatele și forțatele „emancipări” nu l-au schilodit emoțional pe micuțul David Copperfield, ci au făcut din el un scriitor de excepție. Sigur că nimeni nu dorește ca vreun copil să treacă prin ce-a trecut eroul lui Dickens, dar asta nu înseamnă că, dacă le smulgem copiilor din mână lecturi încărcate de emoții o să le putem smulge din mâini și… viața însăși, care o să-i găsească și-n gaură de șarpe. Până și în vastitatea spațiului virtual în care se războiesc cu te miri cine o să dea de ei. Și atunci? Cum o să treacă proba vieții? Cei mai mulți dintre noi intuiesc răspunsul, chiar dacă practică tehnica struțului. Oare cum or fi reușit înaintașii noștri să scoată oameni din progenituri fără să bifeze lista cu îndrumări speciale, iar noi nu mai suntem capabili nici cu un milion de ghiduri? Pentru ce arătăm cu degetul spre copiii prost-crescuți și nu spre noi, adulții?

Ai fost părinte cu adevărat dacă poți „pleca” oricând fără să te frământe gândul că cei pe care i-ai avut în grijă vor cădea pradă vieții; Când i-ai ajutat să-și afle menirea. Fiecare ființă umană vine pe lume cu o înzestrare aparte și poate că sensul vieții este acela de a o descoperi și fructifica. Poate că maturizarea înseamnă găsirea drumului într-acolo… Nicio ființă umană nu aparține alteia, decât dacă asta îi este dorința lăuntrică. Nu suntem egali, și n-ar trebui să ne dorim uniformizarea. Suntem atât de unici cât e necesar să putem completa un gol undeva, unde se simțea nevoia imperioasă de unitate. Dar asta n-o putem afla decât de la noi înșine, fără lozinci și fără influenceri. Fără urlete și fără pancarte pe care să ne afișăm diversitatea, de la sine înțeleasă. Nu lumea trebuie să afle de cine/ce aparținem, ci noi înșine. Prea multa gălăgie și exhibiționismul stradal nu fac decât să trădeze lumii că… cineva se află într-o criză de identitate.