Garian, troglodiții și atracțiile turistice

Gharyān, ortografiat și Garyān sau Garian, este un oraș în regiunea Tripolitania din nord-vestul Libiei. Orașul se află la poalele platoului Jabal Nafūsah, la 80 km la sud de Tripoli, și a fost un centru important pentru coloniștii italieni la începutul anilor 1910. După războiul turco-italian (1911-1912) și înfrângerea Turciei, popoarele gebel, berber și fezzaneze din Libia au continuat să lupte, dar nu au putut opri înaintarea italiană. Gharyān a căzut în mâinile italienilor, în decembrie 1912, dar a fost recucerit în urma unui contraatac al popoarelor locale, în iulie 1913. Prelucrarea uleiului de măsline, măcinarea făinii, țesutul covoarelor și fabricarea ceramicii sunt principalele ocupații ale locuitorilor. Orașul este interconectat printr-un drum cu Tripoli și Mizdah.

Pe africanews, putem observa mai bine acest oraș. Ghariane, oraș cocoțat în munții din nord-vestul Libiei, are în componența sa câteva zeci de case troglodite, care au rezistat testului timpului și au supraviețuit modernității. Proprietarii lor visează acum să le transforme într-o atracție turistică. Săpate în stâncă, cu unelte rudimentare, aceste reședințe vechi de un secol se integrează în pantele stâncoase ale Jabal Nefoussa și dincolo de granițele, altădată inexistente, cu Tunisia. „Împărtășim această moștenire (…). De la Nalout (în Libia) la Gabes (în Tunisia), este vorba de prelungirea acelorași triburi”, explică Youssef Al-Khattali, cercetător în istorie. De dimensiuni și forme diferite, în funcție de utilizare, aceste cavități, numite „damous” în dialectul libian, se scufundă în măruntaiele muntelui. Confortabile iarna și menținând răcoarea vara, ele au fost concepute pentru a avea utilizări versatile și au rezistat în timp, de unde și importanța lor în istoria arhitecturii libiene, după cum și subliniază Khattali. Timp de secole, locuitorii din Ghariane, aflat la o altitudine de aproximativ 700 de metri, au trăit, s-au rugat și și-au îngropat morții acolo. „Au existat mai întâi casele troglodite, destinate oamenilor și animalelor lor, apoi construcțiile concepute pentru a servi drept lăcașuri de cult – temple evreiești și biserici creștine, majoritatea transformate ulterior în moschei, dar și locuri de înmormântare, așa cum demonstrează pietrele funerare, care datează din epoca feniciană” continuă istoricul. Această tehnică de construcție a fost folosită de locuitori și pentru a-și apăra și proteja orașul de invazii. Unele construcții aveau o utilizare pur militară. Încă se mai pot distinge rămășițele fortificațiilor în anumite locuri din munte și ceea ce a mai rămas din turnurile de pază. Cu toate acestea, indiferent de metoda de proiectare, mărime sau utilizare, alegerea locației nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Este necesar să se cunoască natura rocii, pentru a evita ca acoperișul să se prăbușească în timpul săpăturilor făcute cu forța brațelor. „Cel de-al cincilea străbunic al meu a construit această curte subterană în urmă cu 355 de ani, cu unelte simple, precum „gouffa”, un coș țesut din frunze de curmal pentru a transporta molozul, și un „tajouk”, un fel de topor, povestește al-Arbi Belhaj, descendent al unui lung șir de Ghariani. „În jurul curții pătrate în aer liber din centrul Damous, opt familii, cu cel puțin nouă membri, împărțeau spațiile”, adaugă el. Astăzi, acest proprietar al celei mai vechi case troglodite din Gharyan se mândrește cu faptul că este ultimul nepot născut acolo, în anul 1967.

Neaglomerate din cauza insecurității care domnește în țară de la căderea regimului lui Muammar Gaddafi, în 2011, orașele berbere din Jabal Nefoussa, cu casele lor rupestre, sunt de mult timp o atracție turistică. Încă din 1936, Italia, fosta putere colonială din Libia, a publicat primul ghid turistic care evidențiază aceste construcții primitive, care erau abandonate de către proprietarii lor în favoarea unor locuințe standard. Unele locuințe au o vechime de peste 2.300 de ani, dar puține dintre ele au lăsat urme. Aproximativ zece sunt încă în picioare, dar doar o singură locuință troglodită a supraviețuit și este folosită acum pe post de „casă de prezentare”. Ocupată până în 1990, locuința familiei Belhaj a devenit, după restaurare, o atracție turistică. Vizitatorii se pot plimba din cameră în cameră pentru o taxă simbolică. „Intrarea costă echivalentul unui dolar dacă ești libian, doi dolari dacă este vorba de un străin”, ne explică domnul Belhaj. Familiile merg acolo la sfârșit de săptămână pentru a descoperi aceste spații neobișnuite, pentru a bea o ceașcă de ceai sau pentru a se întâlni în jurul unei mese. Oare noi, românii, de ce nu putem să tragem mai multe foloase de pe urma atracțiilor noastre turistice? Bordeiele, culele boierești și gospodăriile vechi țărănești ne pot aduce un profit însemnat dacă sunt vizitate de către străini. Mai mult ca sigur că nu putem și din cauza acelor incompetenți care recent au afișat niște fotografii prinse de o perdea, la o expoziție la Târgul de turism din New York, și au numit asta stand de promovare. Pe viitor, o să evidențiez opinia lui Zaharia Stancu despre asemenea specimene, opinie exprimată în cele două volume intitulate: – „Însemnările și amintirile unui ziarist” (I-Sarea e dulce, II-Cefe de taur). Oare nu putem găsi oameni și nu marionete? Apropo, „Standul Rușinii” ne-a a costat aproape 8000 de dolari, iar aproape toți locuitorii din România au clasificat standul drept o mizerie și o bătaie de joc. Nicio problemă, cândva se va găsi ac pentru orice cojoc, fie el cât de gros.