Genele răului

Multe emoții ne încearcă atunci când ne întâmpină răul: consternarea, revolta, frica, mânia, ura etc. Toate energiile negative acumulate astfel își găsesc la un moment dat un paratrăsnet comun: dorința de răzbunare. Câți dintre noi nu și-au dorit să încerce măcar o dată dulcele gust al răzbunării atunci când s-au simțit sau chiar au fost nedreptățiți? Câți nu încearcă – măcar în imaginație – în astfel de împrejurări să-și facă singuri dreptate, atunci când morile justiției macină prea încet sat nu macină pe gustul lor? În orice caz, mult mai mulți decât aceia care le-au și pus în practică. Fiindcă de multe ori intervine timpul care se scurge peste răni oblojindu-le, iar mai devreme sau mai târziu se interpune și conștiința, acea piedică în calea nelegiuirilor și totodată scut în fața omeniei, un soare care străpunge norii mâniei destrămându-i.

Cândva survine împăcarea… cu gândul că, cel mai mare rău, este acela pe care și-l face fiecare cu mâna lui. E ultima consolare pe care ne-o conferă neputința cu care suntem obligați de multe ori să asistăm la fapte greu de imaginat, darămite de suportat. Atunci când ne vedem nevoiți să ne recunoaștem înfrângerea. Răzbunările pot fi savurate cu adevărat doar de cei care au învățat să aștepte, se spune. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, fiecare are parte de groapa pe care a săpat-o cu asiduitate. Orice caracter se trădează atunci când posesorul se crede stăpân pe situație și-și dublează zilnic porția de insolență care-i debilitează vigilența. Să fie doar o simplă amăgire, un refugiu pentru lins rănile, sau se ascunde pe undeva și un sâmbure de adevăr? Chiar își primește fiecare „răsplata” pe măsura faptelor? Și dacă da, când? Care-i timpul de așteptare pretins de cea mai dreaptă dintre judecăți și cu ce ne mai încălzește dacă ea vine mult prea târziu? Cea mai mare satisfacție este, se știe, aceea de a asista personal la acea pedeapsă justă și de care nimeni n-ar trebui să scape.

Nici pedeapsa aplicată de judecători și nici răzbunarea oarbă nu ne aduc însă pierderile înapoi. Mai ales când acele pierderi nu sunt privațiuni materiale, ci răni sufletești. Răul căruia i se răspunde prin rău este un rău multiplicat. De asta ne-a convins istoria mai mult și mai des decât ne-a convenit. Dar dacă am întoarce și celălalt obraz atunci când suntem pălmuiți, așa cum ne povățuiește Cartea Sfântă? De câte ori a dat roade un astfel de gest, anulând răul? Nu cumva cel care se lasă lovit e lovit și mai tare? Care să fie cea mai bună răzbunare? Să fie atunci când „dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun, iar el e rău?” O idee nobilă, dar care presupune ca acel dușman să fie unul suficient de inteligent încât să priceapă semnificația gestului adversarului său. Or, dușmanii, se știe, se încarcă mereu cu o furie oarbă, una care șterge orice umbră de rațiune, care-i face să acționeze precum cele mai feroce dintre fiare, fără neuroni-oglindă și fără neuroni în general. Și atunci?

Mulți se simt răzbunați când răufăcătorii sunt trimiși după gratii să-și ispășească pedeapsa, cu cât mai cruntă, cu atât mai bine. Izolați de restul lumii „civilizate” și aruncați în mijlocul aceleia certate cu legile și cu bunele moravuri – acolo le este locul. Delectarea de scurtă durată pe care o resimțim la gândul mizeriilor pe care le vor îndura acolo făptașii ne șterge automat și gândirea în perspectivă. Ceva ne face să credem sau să sperăm că din scufundarea în mocirla acelei lumi deraiate vor reveni la suprafață oameni noi și manierați, cărora li se poate da drumul printre fostele victime fără teama că ei ar putea recidiva, așa măcinați de vechea ranchiună cum sunt. Cine să fi întrerupt și cum acel lanț al metehnelor, acel cerc vicios care nu se închide niciodată, transformându-se într-o imensă spirală care mătură totul în cale?

În fond, ce este răul și de ce se naște? Se poate moșteni, sau e molipsitor precum bolile cauzate de virusuri sau bacterii? Acum două decenii, când am reușit să ne descifrăm întregul genom, am rămas perplecși în fața colosalelor dezvăluiri despre „cartea vieții”. Am numărat mai bine de trei miliarde de perechi de baze în ADN-ul nostru, mai multe decât la orice specie – credeam noi pe atunci. Unii exemplifică amploarea genomului uman comparându-l cu o bibliotecă în care se află vreo 3.000 de cărți a câte 1.000 de pagini, fiecare cu câte 1.000 de litere. Dar să luăm acea cifră prin comparație, ca să vedem ce înseamnă. Așadar, Homo Sapiens posedă 3,1 × 10⁹ perechi de baze. Un virus (HIV) dispune de 9.700; musculița de oțet de vreo 200 de milioane. E cazul să ne umflăm în pene în baza unor diferențe atât de evidente? Înainte de a o face, să aruncăm încă o privire: Varza creață (curechiul) numără 5,99-8,68 × 10⁸, iar Paris Japonica, o mică floare japoneză de munte are un genom de 50 de ori mai mare ca al nostru. Ultima informație ne face să ne dezumflăm din nou, așa-i? Se pare că nu atât mărimea posesiei cât modul în care se face uz de ea este decisiv pentru evoluție și supraviețuire. Poți dispune de biblioteci întregi, dar dacă n-ai deschis în viața ta o carte o să fii poziționat (sau te poziționezi singur) exact acolo unde meriți.

Rând pe rând am descifrat poziția câtorva dintre genele codificatoare de riscuri la boli precum diabetul, fibromialgia, Alzheimer, boli autoimune, epilepsia, cancere ori boli de inimă. Ba unii pretind să fi descoperit și gene ale răului, unele pe care să putem da vina și care să justifice faptele dar și pedepsele aplicate răufăcătorilor notorii. Pe alocuri chiar am încercat să intervenim decuplând sau reparând fragmente de gene defecte. Terapia genetică ne incită tot mai mult, fiindcă ne conferă – credem noi – puteri aproape supranaturale. Dar mai e până vom fi citit și mai ales până vom fi înțeles toate acele 3.000 de cărți. Deocamdată am parcurs câteva pagini și, pe măsură ce încercăm să descifrăm noi mesaje, ne împiedicăm de tot mai multe necunoscute.

Ne-am lămurit destul de repede că nu oricine e purtătorul unor astfel de gene se și îmbolnăvește și viceversa. Că genomul nostru este un mozaic aflat în perpetuă schimbare. Că nu suntem doar produsul genelor, ci și al circumstanțelor sociale, culturale sau psihologice. De multe ori are și mediul de viață un cuvânt de spus, chiar unul greu. Ne putem debarasa de anumite moșteniri ereditare, dar ne izbim de alte obstacole puse în cale de alții sau de noi înșine prin stilul de viață pe care-l adoptăm. Deși multora le-ar plăcea să poată pune ștampila cuiva în baza amprentelor genetice (s-a făcut asta și la vremea în care nu se știa mai nimic despre gene), se pare că mediul înconjurător este acela care catalizează nenumărate procese în toate direcțiile posibile. În fond, fiecare descoperire „epocală” cu care ne fălim nu face decât să ne etaleze micimea și neputința.

Am modificat multe în stilul de viață de când am ajuns ființe bipede, și totuși am perpetuat aplicarea pedepselor, considerată a fi singura măsură pentru a contracara răul. Am desființat pe alocuri pedeapsa cu moartea, am redefinit crimele și pedepsele și le-am ajustat pragul de suportabilitate, dar cum arată rezultatele? Unde este acea societate mai bună, mai tolerantă și mai sigură? Am (re)definit o mulțime de abuzuri vechi și mai noi: mobbing, bullying, violență verbală, emoțională, domestică sau instituțională… Cine-i victima cui și unde trebuie căutat călăul? Unde începe lanțul răutăților? Care-i pragul de tolerabilitate și de ce-l modificăm continuu prin definiții în loc să intervenim eficient? Ceea ce ieri părea de neconceput, astăzi e normalitate și viceversa. Dacă ne întrebăm părinții și bunicii cum se purtau cu dascălii și cu părinții lor și la ce trebuia să se aștepte în caz de abatere, ni s-ar face părul măciucă auzindu-le răspunsul. Interpretăm drept barbarie expresii ca „Nu mai plânge că nu te-a omorât nimeni!” sau „Vezi că-ți mai dau și eu câteva!”. Știau ei prea bine că soarta te lovește de mult mai multe ori și mai abitir decât tovarășii de joacă. Și ei s-au bătut în parte pe ulițele copilăriei și și-au împărțit și disputat dreptatea, fără să se arunce în fântâni sau prăpăstii și fără să cadă în depresie sau burnout din cauza unor simple jigniri sau a „adevărului” aruncat în față de inocenta cruzime infantilă. Controversabil sau nu „Ce nu te omoară te călește” a fost mereu invocat, nu numai pe timpul lui Nietzsche și nu doar pe tărâmul filosofiei ori al psihologiei. Se pare totuși că astăzi ne lăsăm omorâți de prea multe și mult prea ușor.

Dacă răul se „învață” la neinspirata și nedreapta școală a vieții, atunci cei „înrăiți” pot fi reeducați. Cum e mai bine să ne „reeducăm” semenii infectați cu răutate pentru a fi siguri – atât cât se poate – că, lăsați fiind din nou în libertate, nu se vor încinge iarăși spiritele? E cazul să facem uz de milă și de compasiune? Mulți dintre ei nu cunosc astfel de sentimente, fiindcă nu le-au trăit. Mereu revin cu gândul la acei copii crescuți în orfelinate sau abandonați în „grija” unora lipsiți de orice empatie și mi-e clar că acele ființe n-au cum să priceapă subit limbajul afecțiunii. Înainte de a trece la reeducare, ei trebuie mai întâi înțeleși, făcându-se uz de limbajul fiecăruia. A nu-ți înțelege pe deplin „agresorul-victimă” te poate expune oricând neprevăzutului. Dar de câtă înțelegere este nevoie pentru o judecată justă? Fiindcă, oricât de oarbă s-ar dovedi a fi Justiția (sau poate tocmai de aceea?!), e clar că obiectiva aplicare a legilor nu șterge automat trăirile și nici nu cioplește și cizelează caracterele. Chiar dacă nu sunt direct victimele cuiva, răufăcătorii sunt totuși niște oameni bolnavi. Îmbolnăviți de multe ori de nepăsarea societății.

Ce s-a întâmplat cu societatea? De ce nu încearcă să prevină răul, ci se rezumă doar la pedepse-răzbunări? Și-au pierdut oamenii reziliența? A intervenit tehnologia care face din noi mimoze sau au dispărut părinții/dascălii/educatorii adevărați, aceia care ne predau pe vremuri la școala vieții? Sau am trăit până acum în întuneric și de-abia acum scoatem capul la lumină? Ne-am pierdut valorile sau de-abia acum le descoperim? Dacă genele răului există sau nu, dacă ele pot fi sau nu activate ori inhibate, nici nu contează. Ele există oricum la nivel de societate. Și sunt ereditare. Altfel nu am recurge la aceleași „tratamente” ineficiente și vechi de milenii, la pedepsirea prin cursuri de perfecționare a infracțiunilor aplicate în detenție. Armate întregi de psihologi și psihiatri se orientează de cele mai multe ori către una dintre victime (cu toate că și un agresor poate fi la rândul său victima cuiva), rareori către ambele, și rar o fac în scopuri profilactice.

Victime și călăi. Buni și răi. Cine nu e cu noi e împotriva noastră și acela trebuie stârpit sau măcar înlăturat. Dar cum? Nu-i poți face pe toți să dispară printr-o vrăjitorie și nici azvârlindu-i din închisoarea numită „societate” într-o alta care fabrică de fapt răufăcători pe bandă rulantă. De mii de ani ne învârtim în jurul cozii fără să fi fost capabili să combatem relele și răufăcătorii și altfel decât prin pedepse. Practic, de când am fost izgoniți din paradis drept „pedeapsă” pentru încălcarea unor reguli nu am schimbat mai nimic în cultura erorilor. Fără să fi învățat ceva din ele, am continuat să pedepsim țapii ispășitori, mulțumindu-ne cu antrenamentul de a supraviețui pedepselor și de a le accepta ca pe un rău necesar. Necesar pentru ce? Atât timp cât nici victima și nici agresorul nu au parte decât de dulce-amarul gust al răzbunării și de eventuala căință momentană, care se estompează cu timpul, făcând loc recidivelor, nu facem decât să prelungim agonia. De mult s-ar fi cuvenit să înțelegem că atât victimele cât și agresorii reprezintă de fapt efectele, nu cauza răului. Al unui rău cuibărit de mult în sânul societății, care se mulțumește doar cu spălatul pe mâini și cu amorțirea simțurilor. Până când se așterne iarăși praful uitării și lumea își îndreaptă privirile altundeva… la următorii țapi ispășitori.

Răzbunările pot sutura pe moment rănile, dar la o scrutare la rece observăm că ele nu au deloc puteri tămăduitoare. Ce să rezolve un plasture pe o plagă care supurează? Un tratament eficace este unul care umblă la cauza maladiei, nu unul care-o camuflează. Răzbunarea nu aduce vindecarea, ci cel mult adaugă și alte simptome conflictului care mocnește pe dedesubt. Oricât de mult timp am dedica pregătirii, oricât de bine ne-am urzi planul de răzbunare, odată pus în aplicare, se dovedește a deschide fie vechea rană, fie un nou conflict.