Campania electorală pentru alegerile locale şi europarlamentare din data de 9 iunie începe vineri,10 mai, şi se încheie în 8 iunie. Campania în audiovizual se va încheia în 7 iunie
George Enescu își ia rămas bun de la colegii sovietici
Zi mohorîtă de decembrie. Iarna ar trebui să fie la noi, la români, un prilej de tresărire bucuroasă a sufletului. Pentru că iarna, iarna adevărată, definită prin ninsori metafizice și nămeți preistorici, acoperă cu un cearșaf alb, ca un semnal de armistițiu, tot ce are urît o lume. Și cum la noi totul e mizer, urît, păduchios, răpănos, iarna, iarna adevărată, ascunde mizeria cotidiană sub feeria de zăpădă.
La noi de mult nu mai e iarnă. E o prelungire agonică a toamnei adevărate, a toamnei românești, într-o vreme cu burniță, ceață și mîzgă.
Ce mai încolo și-ncoace!
Timpul probabil ajuns la ATI!
Prin această toamnă merg eu de la Piața Victoriei la Piața Amzei. Am fost la Easybox din Piața Victoriei. Comand pentru Easybox și pentru că e una dintre vicleniile prin care pot face cît de cît mișcare. Numai că, ajuns la locul cu pricina, îmi dau seama, după mai multe tentative eșuate de a accesa codul, că trebuie să merg în Piața Amzei. Cică acolo ar fi Easyboxul de unde va trebui să scot comanda mea deja plătită.
Zis și făcut.
O iau în sus, spre Amzei, pe trotuarul din dreapta a ceea ce se numește Calea Victoriei, bulevardul vitrină al Capitalei.
O tristețe. O tristețe de moarte. Mai toți poartă mască, de parcă tocmai acum ar fi ieșit dintr-o operație, la care au fost chirurgi. Fiecare prăvălie, indiferent de marfa desfăcută, și-a deschis o terasă. Mesele sînt goale. Ploaia măruntă, de Rusie care a împotmolit în noroi superba mașinărie nemțească, sînt jilave. În picioare, doi inși – un el și o ea, nu amorezi, ci colegi de muncă – sorb cafele lungi din pahare de carton, ca și cum ar vrea să se încălzească. Trec pe lîngă mine, dinspre Piața Victoriei, spre Piața Palatului, mașini în cîrduri. Cu servieta pe umăr și umbrela în mîna dreaptă, aproape orb din cauza ochelarilor aburiți de răsuflarea în mască, nu văd. Aud doar fîșîitul continuu, adormitor, al cauciucurilor de iarnă pe asfaltul de toamnă decăzută din drepturi.
Pe dreapta se ridică Palatul Cantacuzino, zis oficial și Enescu. De vreun an e în schele. Nu lucrează nimeni. Plouă mărunt peste copertina peronului.
Și deodată, după legea memoriei involuntare, descoperite de Bergson, și aplicate la literatură de Proust, îmi vin în minte, la vederea copertinei peronului, ultimele rînduri ale unui reportaj din 1945 despre vizita făcută de doi artiști sovietici lui George Enescu, care ședea în Palatul schelărit de azi. Nu-mi amintesc însă din ce publicație am decupat fragmentul. Știu însă unde să-l găsesc. Pentru completarea la Istoria literaturii proletcultiste, am studiat la un moment procesul fascinant de după 23 august 1944 de racordare a României la noua alianță de securitate, cum s-ar fi numit azi Parteneriatul strategic cu Uniunea Sovietică. Teza acestui proces și-a găsit concretizarea plastică în metafora Înlăturarea Zidului chinezesc. Zidul Chinezesc desemna zidul de neîncredere și ostilitate din România ( nu însă și din Rusia) ridicat – se zicea – de burghezo-moșierime după Revoluția din octombrie 1917, „un zid de minciuni din România despre URSS”. Procesul de dărîmare a Zidului, proces îndrumat și controlat de Moscova, a cuprins multe acțiuni ale perioadei – de la înființarea ARLUS pînă la organizarea de vizite îndelungi în URSS ale intelectualilor români. Am depozitat notele ivite din studiul meu într-un folder aparte din Folderul care găzduiește Istoria literaturii proletcultiste. Spre acest folder m-am îndreptat de cum am ajuns acasă după aventura navetei de la un Easybox la altul.
Am găsit aici un comentariu despre vizita în România a doi mari interpreți sovietici – David Oistrach și Lev Oborin, vizită relatată într-un reportaj din volumul „20 mai 1945. ARLUS. Activitatea în cifre şi imagini”, apărut la Imprimeriile Independența, 1945. Reproduc din textul alcătuit de mine pornind de la reportajul semnat de V. Cristian și Andrei Tudor:
„Cei doi oaspeți sovietici au asistat «la prima audiție în România a «Simfoniei Leningradului” de Șostakovici.!»
Înainte de plecare, David Oistrach și Lev Oborin au ținut să-i facă o vizită lui George Enescu în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.David Oistrach adusese de la Moscova, drept cadou pentru George Enescu, «partitura Concertului de vioară și orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuși».
Reporterii, care i-au însoțit pe cei doi, scriu că David Oistrach «ne-a povestit cum a alergat o jumătate de zi prin magazinele bucureștene, în căutarea unui dar pentru maestrul Enescu.În cele din urmă, alegerea lor s-a fixat asupra unei elegante mape de piele, în care au pus partitura Concertului de vioară și orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuși. Iar acesta, împreună cu pianistul Oborin, au pus, la rîndul lor, un cuvînt de omagiu pentru maestrul român.»
Fiind vorba de un reportaj deloc cunoscut despre George Enescu, cel din volumul ARLUS merită o mai mare atenție decît cea reclamată de relația româno-sovietică în domeniul muzical:
«La orele 2, după un telefon prealabil, cei doi artiști, însoțiți de doi prieteni, au pornit cu automobilul spre vila Enescu.
În clipa în care mașina intra în curtea palatului Cantacuzino, din fund, de la fereastra micii sale locuințe a apărut capul maestrului și mîna sa expresivă flutura un salut cordial de bun-venit. În clipa următoare, cînd mașina acosta la peronul vilei, George Enescu se afla acolo, ieșit întru întîmpinarea oaspeților. (…)Convorbirea s-a angajat cu simplicitate. Oaspeții și-au manifestat uimirea față de neobișnuita putere de muncă a maestrului: concerte dirijate, concerte de vioară, ședințe de muzică de cameră, munca de compozitor și aceea de îndrumător al tinerei generații. Enescu primește cu seninătate aceste mărturii de admirație și pare că ar voi să se scuze.
Gazda trece apoi la prezentarea persoanelor din camera de lucru: pianul, pupitrele și fotoliile goale, așteptînd parcă auditoriul. Doar pe unul din fotolii se mișcă cu eleganță și familiaritate o pisicuță gri:
– Este doamna Cenușie – o recomandă maestrul, plimbîndu-și mîna fină pe arcul încordat al spinării ei catifelate –; de două săptămâni e prea fericită mamă, completează d-sa cu bonomie.»Reportajul e un bun prilej pentru a afla că George Enescu se temea de zborul cu avionul:
«– Cînd plecați? – întrebă Maestrul.
– Mîine dimineață cu avionul, la Moscova.Maestrul își exprimă îngrijorarea în termeni părintești:
– Mi-a fost frică întotdeauna de asemenea deplasări. De cîte ori prietenul meu Kreisler pleca cu avionul eram neliniștit pînă nu-l știam sosit la destinație.Apoi, dîndu-și seama că ar putea strecura un sentiment de îndoială în sufletul tinerilor săi colegi, d-sa, continuă cu certitudine și fermitate:
– A, dar acum asemenea voiaje sînt sigure.»Inedit rămîne și momentul în care George Enescu le dă autografe celor doi oaspeți:
«Apropiindu-se momentul plecării, cei doi artiști sovietici înmînară gazdei cîteva fotografii, în care figurau laolaltă. Afectuos, maestrul Enescu se pregăti să le scrie cîte un autograf, dar ezita: nu știa în ce limbă să le scrie. În cele din urmă, se decise:
– Am să scriu în franțuzește, fiindcă e a doua mea limbă maternă.»Iată autografele, așa cum au fost ele date:
«D-lui David Oistrach, artistul fenomenal și colegul încîntător, cu toată admirația și sentimentele mele cele mai calde.»
Iar celălalt:
«D-lui Lew Oborin, admirabilul artist, profundul muzician, omul încîntător, cu devotament fierbinte.»Înmîndu-le fotografiile, Enescu adăogă:
– Sper că ne veți mai face bucuria de a vă auzi.
– Oricînd sîntem gata – replică Oistrach – să facem un voiaj de la Moscova pentru a vă vedea.
– Chiar mîine – interveni Oborin – am fi gata să facem cu avionul un drum înapoi, pentru dvs.”
Finalul rămîne în Istorie printr-o secvență cu valoare de document, dacă ne gîndim și la momentul vizitei – martie 1945:
„Cu aceasta, vizita a luat sfîrșit și maestrul își conduse oaspeții, cu aceiași atitudine afectuoasă și prevenitoare, cu care îi primise. În tot timpul cît grupul oaspeților a străbătut curtea vilei, maestrul Enescu a rămas pe peron, de unde, cu mîna sa expresivă, flutura un salut și o urare de drum bun colegilor săi sovietici. Nemișcat pe peron, maestrul era în atitudinea, atît de familiară publicului nostru: cu capul ușor înclinat într-o parte, ca sub povara unor gînduri, cu mîinile atîrnînd de-a lungul trupului, obosite parcă de munca îndelungată în slujba artei.
Aproape de poartă, David Oistrach întoarse capul și înregistră această imagine: Iată pe Enescu…”
Da, Iată pe Enescu din 1945, anul în care România a intrat sub ruși!
Comentarii
Maestre 3 gafe in aceasta seara la pastila.
1. Psd a vrut sa va mareasca pensia cu 40% si s-a opus dreapta
2. Primii care au impozitat pensia, pt ca la asta va referiti cand vorbiti despre Caciu, au fost tot cei de dreapta
3. Baiatul ala de la SRI chiar avea dreptate. Numai ca orgoliul v-a impiedicat sa va rupeti camasa de pe dvs cand au aparut imaginile cu marii eliberatori useristi care umblau prin saci, si nici sri si nici procuratura, unde e celebrul Repetent Parlog. Asta este marea problema a Romaniei. Labagii de la usr au voie numai pt ca declama ca sunt altfel. Nu sunt bre, labagiul tot labagiu ramane!
Sa va povestesc pe scurt o intimplare simpatica,la casa studentilr Grigore Preoteasa…nu stiu cit de amuzanta e povestita,dar atunci cind s-a intimplat a stirnit amuzament pe o perioada lunga…Ma inscrisesem la Cercul de Speologie condus de Ica Giurgiu.Ne adunam la Preoteasa inainte de-a merge in vreo pestera pt cartografiere. Ne intindeam echipamentele si ni le aranjam, discutam, pe scurt ne pregateam pt ce urma sa facem. S-a intimplat ca la data cind ne trebuia sala ca sa ne pregatim o excursie, toate erau ocupate pt diverse activitati,singura disponibila a fost o sala cu pian unde de obicei repetau grupurile Song si Minisong. Era ditamai pianul, ceva vechi,cu coada, suna foarte frumos cind faceau repetitii acolo… Ne-am apucat sa ne intindem echipamentul pe acolo, sa descilcim corzile sa le punem ordonat etc… ne trezim in sala cu Ioan Luchian Mihalea, imbracat elegant, ingrijit, noi astia „speologii”(amatori), eram ca vai de lume daca ar fi dat cineva atentie…in fine, intra dumnealui in sala, se uita derutat ce facem acolo aproape de pian, si ne spune ca are nevoie de sala sa repete si sa facem schimb. Unul dintre „speologi” ii spune ca sala cealalta nu e buna pt noi ca e prea mica.Ioan Luchian ii raspunde ca si pt grupul lui sala e mica si-n plus fara pian nu poate continua repetitiile. Parea ca se cam incordeaza discutia, mai ales ca noi eram cu tot echipamentul vraiste, prin toata sala…asa ca n-am de lucru si spun cu o fatza serioasa „luati pianu'”, incercind sa nu rid…pe moment toata lumea a tacut milc,si toti se uitau cind la usa, cind la geam…ne-am pus toti pe ris…oricum ai fi incercat sa bagi pianul in sala, si pe verticala daca-l puneai si n-ar fi intrat nici pe usa, nici pe geam…cred ca l-am mai vazut de 2, 3 ori dupa aceea intimplare si de fiecare data zimbea si-si clatina capul a negatie si cu aratatorul spre mine spunea „…luati pianu’…pt o clipa, aproape m-ai pacalit”. Asta era viata sub „dictatura odioasa”, si cam astea erau preocuparile pe atunci…
Umorul de calitate salvează escaladarea oricărui conflict, dar cu o condiție: să întâlnească în drumul lui oameni inteligenți. A fost și cazul povestioarei dumneavoastră.
Ha, ha!
Guralivule, te-ai demascat! Tu scrii si tot tu îti raspunzi! Mare-i gradina…
Citeste ce ti-am scris mai jos!
Zece cu steluță, maestre! Citindu-vă, am reușit să văd cu ochii minții tot ceea ce ați descris, pătruns de tristețea care răzbate din textul dumneavoastră.
Am ajuns să fim melancolici și în așteptarea Craciunului și a Anului Nou. Înainte, simțeam această melancolie doar după Sărbători. E bine totuși pentru noi, care, asemeni dumneavoastră, reușim să ne umplem mintea și cu alte gânduri, uitând în unele momente de urâtul care ne înconjoară, aducându-ne aminte de Enescu sau de orice altceva care sa nu aibă nicio legătura cu laitmotivul timpurilor pe care le trăim: pandemia, vaccinurile, politicienii…Eu, unul, mi-am impus să fac așa ceva cât pot de des și recomand tuturor să procedeze la fel, dacă vor să depășească cu bine mizeria asta de criză sanitara.
@profu Nu facem comentarii aici ca să ne dați dumneavoastră note. Și nu vă arogați merite pe care nu le aveți. Dacă nu vă cereți scuze pentru cele scrise până acum, e ultima oară când vă adresez un comentariu.
Ha, ha! Am banuit mai de mult ca doamna Elena Stoican este si ciudatul care scrie comentarii la kilogram fara alineate. Ha, ha! Nu ti-am zis nimic pâna acum, guralivule, pentru ca am vrut sa te las sa te dai singur de gol. Ha, ha, m-ai distrat foarte tare, scriitorule. Ha, ha!
Trebuie sa recunosti ca te-am diagnosticat foarte bine de mult, acum, lamureste-ma, sa-ti spun „doamna Stoican” sau „@Dl. Cristoiu” ???!!!
Ha! Ha! Ha!
🙄
P.S. Doamna Stoican, ati încurcat rau borcanele. Dv. nu mi-ati adresat niciodata vreun comentariu, în schimb ciudatul care scrie cu pseudonimul „@Dl. Cristoiu” (adica, tot dv.) mi s-a adresat de mai multe ori decât ar fi trebuit.
Maestre, am citit cu bucurie că Partiarhia înalță un brad uriaș de chiar în vârful dealului Patriarhiei ca să ne bucure de Crăciun.
Bradul uriaș vine din nordul Moldovei trimis pentru noi de Starețul Mănăstirii Putna, căruia îi urez sănătate multă!
Luminițele bradului vor fi aprinse astă deseară.
Gata într-o clipă m-am înviorat! Negreșit, voi fi acolo!
Bravo Moldova! Mulțumim!
(trogloditul infantil Nicușor Dan nu a aflat că simbolul creștinătății este Lumina. A lăsat de sărbători tot orașul în beznă. Nu știu ce nație e, că și țiganii au lumânare de botez).
Încă o dată, mulțumim Prtiarhului, mulțumim Moldova!
Chapeau, Maestre!
Deci Oistrah, care era cineva vine sa-l viziteze pe Enescu!
Iar noua ne povesteste Angela Gheorghiu ca Enescu era un nimeni. De altfel asa vorbeste si de renumita Arta Florescu, care a invatat-o practic sa cante.
Frumos Maestre!
Dacă treceați seara pe la Romană ați fi observat cei patru îngeri bețivani atârnați ca decor de iarnă de Nicușor Dan. Eram cu nepoțelul meu care mi-a spus „uite mae, îngeri bețivani!” și într-adevăr trompetele lor seamănă exact ca țoiurile noastre de țuică iar poziția cum suflă în trompete este exact ca și cum ar bea cu sete din ele.
În rest da, Bucureștiul e cel mai trist și mai jerpelit oraș ever!
Seara e și mai rău, blocuri fantomatice cu ferestre oarbe și străzi pusti.
Doar ceața și burnița mai domnește pe străzi.
Cred că azi o să împodobesc bradul, poate mă mai scoate din depresie.
Felul cum ati descris atmosfera din Bucuresti, pare sa fie la fel de deprimanta ca cea din Decembrie ’89. Pe atunci oamenii mergeau fara masti…din ce-mi amintesc,nu mai vedeam pe nimeni sa zimbeasca,toti mergeau cu ochii in pamint de parca erau teleghidati. Se pare ca istoria se repeta,iar prezentul a adaugat elemente noi: BOTNITZA, nesiguranta zilei de miine, pandelia cu tot tacimu’ (ia vaccinu’ neamule, inclusiv loterii pt vaccinare cu cistiguri in bani sau bonuri de masa), congresele de partid nu se mai tin la Polivalenta, acum se tin la „brusel”…apoi avem justitie mai ceva ca-n vestul salbatic, umbla cu catuse si cu dosar penal in locul unui Colt 45, iar cutitele de vinatoare sint mai subtile, azi se baga in spinare nu-si mai pierde nimeni timpu’ sa se ia la trinta dreapta…ba chiar e periculoasa lupta dreapta, te duce-n lumea dreptilor de la covid, doar e la moda…apoi avem administratie foarte grijulie, in fiecare zi ne anunta ca sintem romani toti, unii prosti, alti destepti…criteriul de impartire fiind clar: vaccinati=destepti, nevaccinati=prosti…apoi administratorii tarii ne anunta cu ton ridicat ca daca nu intelegem ca investitiile ne salveaza tara, atunci nu mai sintem destepti si prosti, devenim timpiti cu totii ca nu intelegem sacrificiile pe care le fac ei… stau si noaptea la ministere sa semneze actele de instrainare ale fabricilor cu capital romanesc, porturi care de la stat au ajuns la romani descurcareti, sau la straini buni la suflet cu ginduri curate de imbogatire a Romaniei si romanilor cu promisiuni de redresare pt economia romaneasca si cu mina de lucru, care sa ajute Romania la refacere totala, importata din China, Tailanda, Siria, Afganistan, ba chiar si Tanzania sau alte tari de prin Africa…Apoi au aparut „gioburi”noi, umplute cu specialisti educati ca la carte, cum ar fi „eiciar” de exemplu, unde prioritatea e banul, omul fiind considerat cantitate neglijabila si pierdere colaterala de care te poti debarasa dupa bunul plac…au aparut si cuvinte noi,pe care generatiile nascute dupa ’89 le folosesc cu bucurie,asa incit in curind va trebui sa votam daca limba nationala e LIMBA ROMANA sau ROMINGLISH…deabea asteapta „alesii” shparlamentari si de la Cotroceni sa le cerem sa votam una sau alta, ca dupa aia PAZEA, sa te tii,…ce mai, ne indreptam ca tara drept in Soare, cu viteza luminii pe care expertii nostrii alesi si imaculati, sub indrumarea consultantilor vestici si impartiali(care vor binele Romaniei, cum altfel), muncesc s-o schimbe si chiar s-o dubleze prin metode numai de ei stiute…de aia fac si desfac la grafice si planuri, statistici pe toate subiectele, poate,poate ajungem mai repede in Soare si cu asta basta… Daca mi-ar fi spus cineva in ’89, ca o sa ajung in 2021 sa traiesc ca-n filmele SF, alea proaste, i-as fi spus ca are mintea cu sorcova si s-o dea pe ceai de musetzel ca zaibaru’ ii deruteaza mintzile…Cam asa se vede pina la 17- Decembrie -2021, in comparatie cu ce a fost pina la 17-Decembrie-1989…
Cind ma gindesc la Decembrie in Romania, amintirile mele sint legate de derdelusul care se formase linga blocul de vizavi, pina la etajul doi, unde venisera sa se joace copiii de la toate blocurile din jur… de linistea de afara cind ningea cu fulgi mari si desi, bucuria de a ne juca pina aveam hainele inghetate de ziceai ca sint apretate cu gheata, de faptul ca te puteai juca in parcarea din fata blocului, unde rar era o masina si veneau vecinii cu saniute si alergau cu rindul cu noi pe ele…apoi risetele copiilor cind vreun tata mai impiedicat aluneca si noi saream pe el sa-l acoperim cu zapada…bataile cu bulgari intre copii si „babaci” unde musai cistigau copiii…strigatele de la geam: „treci sus” si auzeai cind pe unu’ cind pe altu’: „mai stau cinci minute”…apoi la scoala cum stateam in clasa si afara ningea des iar invatatoarea ne citea „Iarna pe ulita”…sau serbarea de Craciun, apoi venea vacanta si pregatirile pt Craciun, copiii incepeau sa umble cu colindul…mirosea a sarmale peste tot si a prajituri de casa, nu mai spun de cozonacii care nu lipseau din nicio casa…si zau ca era tare frumos…ce amintiri vor avea multi dintre cei care-s copii azi?Dumnezeu stie. Ce stiu e ca nici un copil nu suferea de foame pe atunci, si chiar si familiile mai sarace aveau ceva pt copiii lor….iar bunatatea oamenilor nu era simulata, era ceva natural. Asa imi amintesc eu Romania in copilarie, in Decembrie. Da’ unii inca incerca sa ma convinga ca era jale, nu era democratie, nu era libertate, era doar opresiune…e, daca asa era, incearca azi sa-l bati pe Eminescu cu bulgari de zapada si daca nu-ti face nenea politzistu’ dosar penal pt tentativa de distrugere a proprietatii publice, cumpar cite o gogoasa impletita la toata lumea…ma refer la Eminescu din fata Ateneului…
Apropos de vizite din strainatate – la noi la scoala veneau delegatii de la bulgari, rusi, cehi, sirbi…nu mai tin minte cite alte tari au trimis delegatii…am o multime de poze de atunci de la serbarile pregatite pt vizitatori… ne scotea la careu unde fiecare clasa trebuia sa se prezinte exemplar, asa ii primeam si tot asa se incheia vizita strainilor, cu o demonstratie de ordine si disciplina ca la carte… toate delegatiile straine care veneau in Bucuresti erau trimise la scoala unde am invatat, era considerata scoala de protocol…copiii stilceau intentionat cuvintele si iesea „scoala de prostocol”…pina ne prindea directorul…totul era pregatit si repetat pina iesea perfect, delegatiile straine plecau intotdeauna impresionate de cit de mici eram si cit de disciplinati si organizati puteam sa fim pt niste copii…
Apoi in fiecare an scoala se prezenta la diverse concursuri cu grupul vocal sau cu corul. La muzica am avut o profesoara care era verisoara cu Corina Chiriac, extraordinara ca om si ca profesoara. Nu a existat concurs sa nu cistigam premii si cu grupul vocal si cu corul. Pregatirile erau intense, mi-o amintesc cum inainte de concursul pe Bucuresti, isi pierdea vocea, complet…profesoarele din scoala se organizau atit de frumos, fiecare ajuta cu pregatirile, cu felul cum sa ne prezentam pe scena, ne aranjau in diverse formatii, repetam pina iesea perfect. Se stia ca scoala noastra parca era abonata la premiul I.
Corul scolii a cistigat intr-un an premiul I, detasat de toti participantii.Nu-mi amintesc numele cintecului, dar tin minte ca a fost un cintec pe cinci voci iar juriul si toti copiii din sala ne-au aplaudat cum nu ne venea sa credem. Ni s-a spus, cind ne-am intors la scoala noastra, ca am fost singurii din competitie care s-au prezentat cu un cintec pe 5 voci si ca am cintat impecabil. N-am cuvinte sa descriu cita bucurie am simtit toti cind profesoara de muzica a venit la fiecare dintre noi si ne-a luat in brate pe rind felicitindu-ne pe noi, ca si cind noi facusem mare brinza si nu ea cu alte profesoare din scoala pe post de ajutoare. Ala era spiritul pe atunci si nu era nicio problema sa te ia la trei pazeste directorul scolii, sau sa te imbratiseze o profesoara ca sa-ti arate ca e fericita cu rezultatul muncii pe care ai depus-o. Au fost timpuri frumoase si liniste. Pacat ca generatiile de azi sint fortate sa ramina la un nivel de mediocritate inacceptabil. Toti copiii ar trebui sa aiba acces la scoala si sa aiba parte de experiente de neuitat.
Cred ca pe vremea aia hulita era mai multa bunatate si mai putina lume nebuna de legat. Azi conduce banul, atunci era important sa mergi la scoala si sa inveti ceva. Competiatia nu era cite „buticuri” are tata, ci cine are cei mai multi de 10. Premiile la scoala erau carti pt copiii cu note mari si nu vacante in Dubai pt doamna invatatoare sau diriginta. Ca tot am amintit de profesoara de muzica, tin minte ca nu era ora de muzica, aveam o ora pe saptamina, dar intotdeauna ne punea la pick-up cite o placa cu ceva deosebit si trebuia sa recunoastem ce e, cum se numeste si de cine a fost scris…nici un copil nu suferea Wagner…ne astupam urechile si profesoara se amuza, ne punea repede ceva mai placut, Verdi,Vivaldi, Chopin etc…
Ii placea foarte mult Balada lui Ciprian Porumbescu si Rapsodia Romana a lui Enescu…nu era copil din scoala care sa nu recunoasca aceste doua piese…in hamerica, sint nelipsite din cartile de muzica… recunoasc ca nu am nicio pregatire muzicala mai mult decit ce am facut la scoala, de aceea e posibil sa nu inteleg daca vorbele sopranei Angela Gheorgiu au vreun sens sau iar are bufeuri de vreun fel…nu de alta, dar intre al sustine pe Ouatu si a spune ca George Enescu, Ciprian Porumbescu şi Maria Tănase sint „false legende“, mie mi se pare ca ceva e cam deplasat fie in gindirea ei, fie trebuie distrus orice simbol sau valoare care are legatura cu Romania. Uitati aici articolul: https://adevarul.ro/cultura/arte/soprana-angela-gheorghiu-despre-george-enescu-ciprian-porumbescu-maria-tanase-false-legende-1_615ed1345163ec42711828fa/index.html
Cam astea sint amintirile mele despre Decembrie la mine in tara, si cam asta e parerea mea despre timpurile pe care le traim si cum le traim in anu’ 2021.
Nostalgia dumneavoastră e molipsitoare. Poate că depărtarea de copilărie ne face să idealizăm momentele prin care am trecut. Eu îmi aduc aminte că iarna plecam bucuroasă la școală pentru un scop practic. Acolo găseam căldură pe săturate. Acasă, dacă părinții erau la serviciu, nu prea puteam să întreținem focul în sobele de fier cu plită pe care se și gătea. Mai mereu aveam una din cizmulițe spartă și-mi simțeam piciorul rece ca gheața. Ajunsă la școală îmi trecea motivul supărării instantaneu. Și da, și eu am făcut parte din corul liceului și participam la concursuri unde deseori luam premii. Eram dirijați de profesorul de muzică iubit de toți elevii pentru că ne ducea vara în excursii și eram puși să cântăm în spectacole urmărite de turiști. Am susținut un recital și la Opera Română – nu știu cu ce ocazie festivă – îmbrăcați în costume din Don Carlos. Ni se spunea corul ”Mini-Madrigal”. Și eu am rămas din anii aceia să recunosc bucăți muzicale celebre. Ce copii de școală generală mai cântă acum la cor Orlando di Lasso? Mă recunosc ca făcând parte din copiii descrierilor dumneavoastră. Ce vreau să vă mai spun este că obiceiul de a face cozonac de casă se pierde încet-încet. Eu îl fac doar de Crăciun și de Paști pentru a mirosi în casă, fie și pentru câteva ore bune. Acel miros îmi răscolește toate amintirile legate de bunici și părinți. Industria alimentară a preluat fabricarea cozonacului și mirosul din acele laboratoare nu mai ajunge în case. Poate le dau o idee să-l împacheteze și să-l vândă pe bani buni!
Felicitări, domnule! Altfel îți arată textul fară înjurături. Să nu uiți cumva până mâine!