Gîndul de joi, 6 iulie 2017

Alte măști, aceeași piesă: De la Marea Recepție de 7 noiembrie la Marea Recepție de 4 iulie

Pe vremea comunismului ante-Ceauşist, Ambasada sovietică, situată pe bulevardul Kisselef, în clădirea ocupată în prezent de Ambasada Rusiei, dădea o Mare Recepție de 7 noiembrie, Ziua de Aniversare a Marii Revoluţii din octombrie.
Dacă Marea Recepţie din 7 noiembrie 1946 a fost descrisă pe larg de presa perioadei, pe trei sferturi bolşevizată, pentru că fusese prezent şi Majestatea Sa, Regele Mihai într-un gest de binecuvîntare Regală a Ocupantului, recepţiile ulterioare, mai ales de după 1949, au rămas departe de opinia publică.

O descriere a unei astfel de recepţii ne-o oferă Petru Dumitriu în primul său roman publicat în Franţa, după fuga din ţară. Rendez vous au jugement dernier, apărut la Seuil în 1961. În cel mai pur stil pippidist (de la Alina Mungiu-Pippidi, ale cărei texte vorbesc mai mult despre Ea – cît de citită, cît de călătorită, cît șarmantă, cît de cunoscută în Univers e – decît despre subiect), voi mărturisi c-am citit romanul lui Petru Dumitriu în varianta franţuzească înainte de 1989. După 1989, mai precis în 1992, romanul a apărut în variantă românească la editura Univers, tradus de Andriana Fianu. Graţie acestei iniţiative editoriale, cititorii români au putut afla, în fine, cum arăta o Mare Recepţie de 7 noiembrie la Ambasada URSS:

„Cînd am ajuns noi, ambasadorul îşi mai primea invitaţii, în hol. În uniformă, cu pieptul acoperit de decoraţii prost aurite şi prost emailate. Deasupra epoleţilor mari, auriţi, arbora o figură surîzătoare şi roşie de mujic, cu contururi de cartof. Lîngă el, ambasadoarea, cu sînii mari, cu fundul mare, încoronată cu cozi mici cărunte, avea braţele albe rozalii, groase cît pulpa mea, cu un aer glacial şi rigid: ca o regină vizigotă primind romanii decăzuţi, fleşcăiţi şi supuşi. După ea, în şir, consilierii şi ataşaţii, auriţi, cu nevestele lor reci şi ostile. În spatele nostru, la intrare, soseau fără oprire lungi maşini negre şi cromate din care ieşeau bărbaţi în costume închise şi femei în toalete de gală. În faţa noastră, la celălalt capăt al holului, mulţimea se înghesuia încet în saloane, nu te puteai mişca sau întoarce fără să te izbeşti de umeri, sîni sau dosuri oficiale. Bărbaţii în ţinută de înmormîntare, cu cravată gri deschis, femeile fără decolteu, fără mănuşi lungi, mai ales în bluză albă şi fustă neagră ca institutoarele; ele erau miniştri sau aveau funcţii importante în mecanismul Comitetului Central, nu se fardau. Se aflau acolo doi muncitori în haine obişnuite, erau Eroi ai Muncii. Diplomaţii occidentali, în ţinută de oraş, veniţi aşa special: priveau cu un aer plictisit lumea multă din care nu cunoşteau aproape pe nimeni, fiindcă aproape nimeni nu îndrăznea să le vorbească.”

Petru Dumitriu, la vremea şefiilor sale, fusese un invitat permanent al acestor recepţii. Nu ştiu ce stări împărtășea autorul romanului Drum fără pulbere cînd avea onoarea de a participa la o sindrofie interzisă marii majorități a scriitorilor.
Sigur e că de-abia după fuga marelui scriitor, s-a putut afla că recepţiile de la Ambasada URSS îl dezgustau.

Aproape peste drum de Ambasada URSS, se află Reşedinţa ambasadorului american. Pe vremuri, la ambasada URSS se dădea o Mare Recepţie de 7 noiembrie.
În zilele noastre de 4 iulie, la reşedinţa ambasadorului american se dă o Mare recepţie.
Dacă ar mai trăi nomenklaturiștii de atunci n-ar avea nevoie să-și suie fundurile în mașini cu șofer.
Ar fi suficient să treacă strada pentru a sări de la un regim la altul, de la comunismul prosovietic la capitalismul proamerican.

Pentru a afla atmosfera de la Marea recepţie sovietică românii au avut nevoie de peste patru decenii.
În cazul Recepţiei de la Reşedinţa Ambasadorului american, românii au posibilitatea de a vedea în direct ce se întîmplă.
Eu, cel puţin, simplu cetăţean, interesat să văd cum se desfăşoară o Mare Recepţie de 4 iulie, ştiind de la Petru Dumitriu, cum se desfăşura una de 7 noiembrie, n-am avut nevoie de scurgerea a 4 decenii.
Pe 4 iulie 2017, seara, am văzut Marea Recepţie transmisă în direct de televiziunile de ştiri, ca un eveniment de excepție în viața țării.

Pe Petru Dumitriu îl suspectez de a fi exagerat pamfletar atmosfera de la Marea Recepţie sovietică văzută de el pe viu, pentru că fugise din lagărul comunist, dominat de URSS.
Eu n-am fugit din lagărul capitalist, dominat de SUA.
Prin urmare, eu voi putea fi mult mai obiectiv decît Petru Dumitriu în judecarea atmosferei de la Reşedinţa Ambasadorului american.
În roman Petru Dumitriu a descris atmosfera de la Marea Recepţie din 7 noiembrie cu ochiul critic al unui european.
Îmi permit să mărturisesc că şi eu am văzut la televizor Marea Recepţie de la Reşedinţa ambasadorului american cu ochiul unui european.
Ca european n-a putut decît să mă amuze fantezia ambasadorului american de a pune Recepţia sub semnul jocului de baseball.
Invitaţii veneau de undeva din afara camerei de luat vederi, treceau pe lîngă fotografia unui jucător american de baseball, unul dintre aceia care se năpustesc ca niște bivoli cu cască împotriva altor bivoli cu cască, pentru a-i trînti la pămînt, și asemenea şi, asemenea unor fotbaliști care ies prin tunel din vestiare, treceau prin faţa unui şir de persoane întinzătoare de mîini, şir prefaţat de persoana ambasadorului american.
Tot ca european, m-a oripilat graba slugarnică a băștinașilor moldo-valahi de a trece prin faţa ambasadorului american, trimisul Înaltei Porţi în raiaua care e România, căutînd să desluşească pe faţa Trimisului semnul unui gînd de promovare.
Vorba lui Petru Dumitriu valabilă și la ambasadorul american prin raportare la băștinași: „ca o regină vizigotă primind romanii decăzuţi, fleşcăiţi şi supuşi.”

În roman, Petru Dumitriu ne spune că a fi invitat la Marea Recepţie de 7 noiembrie era visul secret al oricărui nomenklaturist.
Nu se punea problema să primeşti invitaţia şi să nu te duci. Se punea problema să crezi că vei primi şi să n-o primeşti.
Fireşte, în presa vremii nu apărea nici un rînd despre cei invitaţi şi cei neinvitaţi. În nomenklatură, a doua zi se răspîndea cu iuţeala fulgerului ştirea că n-ai fost invitat. Dacă ai fost invitat în chip surprinzător, ştirea se propaga la fel de iute şi la fel de iute îţi aducea un spor de autoritate.
Asta era pe vremea comunismului prosovietic.

Pe vremea capitalismului pro american, cine a fost invitat şi cine nu se ştie imediat, graţie transmisiilor în direct.
Presa de toate culorile a pîndit Marea Recepţie din 4 iulie 2017 cine a fost și cine n-a fost invitat.
Ea a semnalat prezența lui Florin Coldea ca invitat.
Imaginea fostului atotputernic membru al Binomului acum cu ochelari negri (parcă ar fi fost un flăcău din Ferentari venit la cinema în Centru!) a fost difuzată de toate site-urile, ziarele și televiziunile de știri ca întruchipînd un eveniment senzațional:
Florian Coldea mai are trecere la americani!
Brusc, Fostului i-a crescut valoarea la bursa noii nomenklaturi.
La fel s-a întîmplat şi cu penalul Liviu Dragnea, şi cu plagiatorul Mihai Tudose.
Noua nomenklatură i-a văzut beneficiind de o invitaţie.
Le-a crescut şi lor cota.

Nu e de ici de colea să fii invitat la Recepţia de 4 iulie.
La Recepţiile de 7 noiembrie nomenklaturiştii pîndeau să vadă ce i se va întîmpla unui nomenklaturist bănuit a fi în dizgraţia Moscovei.
De la Recepţia de la ambasada americană, s-a răspîndit vestea că Codruţa Kovesi n-a beneficiat de Înalta strîngere de mînă a ambasadorului american.
Gata! au proclamat noii nomenklaturiști:
Codruța Kovesi e în dizgrația Înaltei Porți!
Șo pe ea!
Codruţa Kovesi a fost, totuşi, invitată la Marea Recepţie.
Ce mă fac eu care nici măcar n-am fost invitat?
Să mă dau de ceasul morţii la gîndul că, fiind căzut în dizgraţia Washigtonului, n-o să mai trebuiască să scriu un editorial zilnic?!

N.B. Comandantul adjunct al UM Hotnews, Cristian Pantazi, ăla cu întrebarea diversionistă de la Casa Albă, publică un articol de demascare neobolşevică a corespondentului RRA la Moscova, Alexandru Beleavski.
Alexandru Beleavski e unul dintre cei mai buni corespondenţi străini de la Moscova.
Asta deoarece a fi corespondent străin profesionist în Federația Rusă nu e deloc ușor, dacă ne gîndim la secretomania regimului, la ostilitatea sa față de presa occidentală, ba chiar și la diversiunile de tip KGB la care sunt expuși gazetarii acreditați la Moscova.
Are surse sigure la cel mai înalt nivel în Federaţia Rusă.
Sunt sigur că deseori informațiile sale le bat pe cele ale SIE și că prin urmare nici o Autoritate de politică externă de la noi nu le poate neglija.
Transmisiunile sale de la Moscova fac onoare presei româneşti prin profesionalismul lor.
Ce i se reproşează lui Alexandru Beleavski de către UM Hotnews?
Că în corespondenţele de la Moscova transmite informaţii de primă mînă şi nu pamflete la adresa lui Vladimir Putin.
Cu alte cuvinte, Cristian Pantazi vrea ca Alexandru Beleavski să scrie ca şeful lui, Dan Tapalagă, manifeste neobolşevice şi nu texte profesioniste.