Gîndul de sîmbătă, 24 decembrie 2016

Din ciclul Istoria la judecata dvs. Azi: Prizonierii români din URSS au fost duși să vadă baletul Lacul lebedelor!

Prizonierii români în Uniunea Sovietică au fost eliberați și trimiși în țară pînă tîrziu, prin 1950, în loturi mici și fără tărăboi. Excepție au făcut momentele de alegeri din România de după 23 august 1944: 19 noiembrie 1946 și 29 martie 1948. Fiind vorba de momente destinate unei sporiri a propagandei comuniste în spațiul public, prizonierii au venit în țară în loturi mari și mediatizați urieșește.

Scânteia, oficiosul Partidului, va publica mai multe reportaje de la Focșani, unde avea loc trimiterea prizonierilor sosiți cu trenul în localitățile din care plecaseră cu ani în urmă, unii chiar în 1941.
Ediția din 27 martie 1948, își intitulează reportajul De vorbă cu foștii prizonieri români repatriați din U.R.S.S. În Uniunea Sovietică foștii prizonieri și-au dat seama că marile bucurii ale vieții sînt făcute pentru oamenii din popor.
Îl reproduc mai jos așteptînd răspunsurile dumneavoastră la întrebările pe care mi le-am pus citindu-l, fără a putea găsi un răspuns:

  1. Chiar așa vorbeau prizonierii întorși din lagărele rusești sau Scînteia le atribuia cuvintele de laudă față de felul în care au fost tratați în URSS.
  2. Ce moment din acest reportaj vi se pare absurd în raport cu viața, fie și dacă ne gîndim că oamenii veneau din lagăr și nu din stațiuni de odihnă?
  3. Cei care citeau în 1948 astfel de reportaje le credeau sau își făceau cruce pe ascuns?

Trenul împodobit cu lozinci, cu portretele conducătorilor Uniunii Sovietice, trenul acesta lung, care poartă în cele 24 de vagoane ale lui pe foștii prizonieri de război repatriați din U.R.S.S. ce se întorc acum în țară, își face loc în gara Focșani. Populația orașului – femei, bătrîni, tineri, eleve, elevi – se revarsă peste liniile ferate și iese în întîmpinarea lui.

În hainele lor vătuite, noi, curate, primite din partea guvernului Sovietic, bine îngrijiți și strălucind de fericire, foștii prizonieri flutură căciulile și aclamă frenetic din vagoane. Uite, acum, unul și-a aruncat căciula în sus prea cu putere și n-o mai poate prinde. Zeci de mîini se grăbesc să se aplece și i-o trimit înapoi.

Vin de departe, dar fețele lor nu arată cîtuși de puțin aceasta. Au călătorit bine, în vagoane confortabile, amenajate cu paturi.

Acum, trenul care-i aduce de la Lespezi se oprește. Foștii prizonieri sar din vagoane, căciulile zboară în aer, oamenii se sărută, o fanfară începe un cîntec popular și, cît ai bate din palme, se încinge o horă bogată, mare, largă, peste linii ferate, de-a lungul trenului. Pămîntul duduie sub cizmele și bocancii lor. Foștii prizonieri sînt bine îmbrăcați. Tunicile, scurteicile vătuite sau paltoanele, căciulile, mănușile, bocancii sau cizmele, toate sînt noi și curate.

„Azi sînt un alt om!”

O bătrînă din mahalaua gării, mătușa Rotaru, se miră și-și duce mîna la gură:
„Maică, dar curate haine le-au mai dat, și bune!”

Vorba i-o prinde unul din foștii prizonieri, care, scuturîndu-și fruntea de sudoare, se rupe din horă. E plugarul Melecciu Dumitru, de loc din Plăpana-Tutova. Se întoarce către bătrînă – Melecciu e înalt, spătos – îi zîmbește, îi cuprinde umerii cu duioșie, o privește drept în ochi și-i spune: Ei, de-ai ști matale, mătușică! Azi nu numai hainele ni-s curate și noi, dar și sufletele noastre. Uite, aici, și se bate în piept puternic, aici bate o inimă nouă. Azi sînt un alt om. Și trecîndu-și mîna prin păr, peste frunte, Melecciu privește hora și peste horă mai departe, pînă în satul lui, poate mai departe chiar. Parcă Melecciu Dumitriu ar privi acum viitorul.

„Nu știam nici măcar să mă iscălesc și acum uite cum scriu!”

Și Melecciu Dumitru nu este singurul care simte acest lucru. Cu oricare dintre foștii prizonieri repatriați ai sta de vorbă, pe oricare l-ai fi întrebat ceva, ai fi simțit imediat că ai în fața ta alți oameni decît acei care au plecat atunci în războiul de cotropire a U.R.S.S. Pe bărbații aceștia o clică de trădători i-a trimis cu arma în mînă împotriva pașnicelor popoare din Uniunea Sovietică, împotriva femeilor și copiilor lor, să distrugă gospodăriile lor mănoase, să incendieze fabricile și orașele lor neasemuite. Au căzut prizonieri, și poporul sovietic i-a îngrijit cu dragoste, cu înțelegere, i-a învățat să vadă lumea așa cum e, a făcut din dînșii alți oameni.

Herghelegiu Constantin, din com. Săveni-Dorohoi, nu găsește cuvinte pentru a-și spune mai bine îngrijirea ce i s-a dat acolo:

„Să fi văzut, domle, cum ne îngrijeau doctorii sovietici cînd eram bolnavi. Nu ne-am fi închipuit niciodată așa ceva. Nu se lăsau pînă nu ne dădeau doctoria de care aveam nevoie”.

În tot timpul captivității, foștii prizoneri au primit hrană îmbelșugată, rații de țigări zilnice, săpun, pastă de dinți, schimburi de rufe, ori de cîte ori aveau nevoie etc. Iar pentru păstrarea permanentă a curățeniei lor, aveau amenajate în lagăr băi speciale. Dar aceasta nu este totul. Mulți din ei nu știau carte. Au fost puse la îndemînă mijloacele pentru alfabetizarea lor și astăzi cu toții știu să scrie și să socotească.

Martac Neculai, din comuna Braniște-Dâmbovița, ne spune mîndru: „Nu știam nici măcar să mă iscălesc, și acum, uite, cum scriu”. Și, pe o foaie de hîrtie, plugarul Martac scrie cu creionul „Trăiască popoarele Uniunii Sovietice”, se iscălește și apoi își ridică capul sus. Ochii îi strălucesc de bucurie. „Nici nu-ți poți da seama ce dragă mi-e țara asta a Sovietelor”. Și glasul lui are o unduire așa domoală, vibrează cu căldură, cu sinceritate.

„A trebuit să fiu prizonier în U.R.S.S. pentru a-mi da seama ce mari bucurii ale vieții există și pentru noi!

În lagăr erau oameni care nu fuseseră în viața lor la cinematograf. Acolo însă, în Uniunea Sovietică, de două ori pe săptămînă li s-a dat posibilitatea să vadă cîte un film. Erau oameni care nu intraseră niciodată într-un muzeu, oameni care nu cunoșteau aspectele unei săli de teatru. Și acum se întorceau la casele lor, după ce vizitaseră muzee (muzeele Lenin și Partizanul din Kiev), oameni care fuseseră la teatru, care ascultaseră de la balcoanele Operei din Kiev „Carmen” sau „Doamna Buterfly”, oameni care, din același loc, urmăriseră minunatele balete din „Copelia” sau „Lacul lebedelor”.

„Sînt muncitor docher din Brăila – ne spune Dumitrache Petre. În viața mea nu văzusem niciodată Opera. A trebuit să fiu prizonier în Uniunea Sovietică pentru a-mi da seama că aceste mari bucurii ale vieții există și pentru noi”.

Cînd îi întrebi ce-au cetit în acest timp, răspunsurile vin ca o cascadă. Foștii prizonieri au citit cărți de Lenin și Stalin, au citit „Istoria Partidului Comunist (bolșevic) din U.R.S.S.”. Stoian Alexandru din com. Bogza-R. Sărat, l-a citit pe Pușkin, lăcătușul mecanic Burlosu Mircea din Craiova, pe Lev Tolstoi, pe Dostoevski și, fiindcă dorește să ajungă specialist, a studiat în lagăr diferite tratate asupra rachetelor, asupra motoarelor de automobil, documentîndu-se, de asemenea, și asupra problemelor de aviație.

Nici despre celelalte lucruri ce le erau puse la dispoziție nu uită să-ți pomenească foștii prizonieri: cluburi, unde citeau gazetele venite din țară, „Scînteia”, Frontul Plugarilor etc., despre libertatea de a scoate o gazetă a lor proprie, „Graiul Liber”, despre nenumăratele ziare de perete la care scriau fiecare din dînșii.

Pe peronul gării Focșani, Ciubotaru Gherasim își îmbrățișează nevasta și cei doi copii. Lipsește de acasă de 6 ani. Își strîngea copii la piept, își ținea femeia aproape și nu-i mai venea să le dea drumul. Îl întreb ce au însemnat pentru el acești șase ani de prizonierat. „Captivitatea în Uniunea Sovietică”, ne spune el, „a fost pentru mine și pentru noi toți, o mare școală. În această școală ni s-au limpezit mințile, am cunoscut pentru prima oară adevărul, realitatea, viața”.

„Oamenii aceia cărora noi le-am distrus orașe întregi m-au învățat să ridic o casă din temelii”

 Cei mai mulți dintre cei care au căzut prizonieri erau oameni de la țară, plugari. Acum mai toți aceștia care se întorc cunosc cîte o meserie, cu toate tainele meșteșugului lor. Panțiru Petre era plugar din Lespezi-Baia. Știa numai cum să apese vîrtos coarnele plugului, pentru ca holda să-i fie cît mai mănoasă. „Înainte nu știam nici să-mi bat șindrila pe casă, dar acolo s-a întîmplat o minune. Oamenii aceia, cărora noi le-am distrus orașe întregi, oamenii sovietici, m-au învățat un lucru mare. Așa cum mă vezi astăzi, ȘTIU SĂ RIDIC O CASĂ DE JOS, DIN TEMELII, PÎNĂ SUS”. Panțiru Petre a învățat meseria de constructor. Cazan Alexandru din Lăpușata-Vîlcea, este acum instalator de apă; Pop Grigore din Sighet este și el constructor, Loghin Tănase din Adîncata-Suceava este fierar tinichigiu, iar Filip Gheorghe din Iași se pricepe astăzi să ridice zidurile unei locuințe noi.

Nu există țară care să lupte mai aprig pentru pace ca U.R.S.S.

După ce au sosit în gară, foștii prizonieri s-au strîns lîngă rampa militară. Au făcut cerc împreună cu populația civilă și au ținut acolo, în plin cîmp, primul lor meeting pe pămînt românesc. Jur-împrejurul careului, lozinci și placarde acopăr piepturile oamenilor, parcă ar fi scrise cu litere ce-au țîșnit din inima lor: „Trăiască tînăra noastră Republică Populară”, „Trăiască prietenia Sovieto-Română”. Și între portretele Generalissimului Stalin și V.M. Molotov se găsește portretul tov. Gh. Gheorghiu-Dej, făcut în creion, de către unul din foștii prizonieri. „Am primit odată un ziar din țară”, ne spune Bot Vasile, decorator din T. Mureș. „Acolo am văzut fotografia celui mai iubit și celui mai vrednic fiu al poporului nostru Gh. Gheorghiu-Dej. De acasă primeam vești că se fac lucruri de ispravă pentru cei rămași acolo. Iar cel care poartă cea mai mare grijă întregului popor este Gh. Gheorghiu-Dej”.

„Așa-i, îi întărește vorba un alt ardelean Cristea Vasile din Stîna-Sălaj: „nevastă-mea mi-a scris că a primit pămînt și casă” iar Guzu Petre din Hărmănești-Baia, spune și el: „Și mie mi-au scris că au primit pămînt luat de la moșieri”. Marton Ferencz, țăran din Mureș se bucură pentru alte lucruri: „Femeia mea îmi scrie că azi oamenii noștri se împacă bine cu românii în sat. Nimeni numai vine să-i învrăjbească și-și pot vedea fiecare de treburile lor”.

Nimic din cele ce s-au întîmplat în tot timpul lipsei lor nu este străin acestor oameni. „Aveam gazete, aveam radio și aflam despre toate în același timp cu voi”. Așa se face că într-un articol din „Graiul Liber” intitulat „3 ani de regim popular”, fostul prizonier, Dumitrescu B. Leonte, făcea o analiză complectă a schimbărilor produse în țară, schimbări care au adus la cîrma Statului pe cei mai buni fii ai muncitorimii și țărănimii în locul moșierilor și bancherilor de ieri. Și ei cunosc nu numai situația de la noi din țară. Ei știu ce se întîmplă în cele mai îndepărtate părți ale globului. (Burtosu Mircea mi-a vorbit cu amănunte despre lupta antiimperialistă a popoarelor coloniale din Asia). Dar mai ales, cu toții, ei, foștii prizonieri, înțeleg importanta poziție a Uniunii Sovietice, cel mai puternic apărător al păcii, al democrației și al înfrățirii dintre popoare.

„Om merge acum în satele noastre, om sta de vorbă cu toți oamenii din comună și le-om spune că nu există țară care să lupte mai aprig pentru pace ca Patria sovietelor”, ne spune Stoian Alexandru. „Acolo oamenii n-au frică de ziua de mîine, n-au teamă nici de mizerie, nici de șomaj, acolo oamenii nu se gîndesc la război. Ținta lor principală astăzi e să dovedească atîta sîrg, atîta rîvnă în munca lor, încît să poată termina planul cincinal în patru ani, așa cum au promis ei Generalissimul Stalin”.

„Acum nu mă mai poate prosti nimeni”

După ce i-ai văzut în gară, după ce ai asistat la meeting, după ce ai stat de vorbă cu zeci dintre ei, îți dai seama că ai cu adevărat în fața ta alți oameni, cetățeni conștienți.

„M-am deprins în lagăr cu negru pe alb”, îmi spune Marin Ion. „Acum nu mă mai poate prosti nimeni”. Dar ceea ce e și mai evident e că oamenii aceștia își dau seama că se întorc într-o țară nouă. „Călcăm un pămînt scump, spune Negru Simion la meeting, dar un pămînt care nu mai seamănă cu acela pe care l-am lăsat. Acum știm că avem o țară a noastră.

Apropierea alegerilor pentru Marea Adunare Națională, ca și dezbaterea publică a noului Proiect de Constituție, care înscrie în articolele lui „drepturi pe care noi le-am visat toată viața noastră” cum îmi spune Dumitrache Petru, este pentru ei toți un nou prilej care le confirmă în întregime aceste mari certitudini.

Spuneam mai sus că meetingul acela din aer liber era plin de învățăminte. Acolo ai fi prins în mod just intonația gravă și mîndră cu care niște oameni noi, sosiți într-o țară nouă, rostesc „Tînăra noastră Republică Populară”. Acolo în cîmpia aceea de la marginea Focșanilor, în bătaia vîntului, ai fi putut înțelege bogata semnificație a acelor cuvinte din Moțiunea trimisă Guvernului:

„Făgăduim guvernului și poporului nostru că vom pune brațele și priceperea noastră în folosul țării întregi”.

Bucuria care flutura în ochii lor, freamătul puternic ce le-a cuprins inima la auzul acestor cuvinte, arătau în mod limpede că foștii prizonieri repatriați din U.R.S.S. au simțit din prima clipă că țara lor de astăzi, Republica Populară Română, este cu adevărat Patria lor, o Patrie nouă a tuturor celor care muncesc cu brațele și cu mintea.

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Gîndul de sîmbătă, 24 decembrie 2016”

📹 Videoblitz 📹
Loading
Invitații cristoiublog