Haihui prin București

Intru în Capitală dinspre Alexandria. După Cornetu, o grămadă de case, toate noi, formează satul Buda, tocmai pe vatra celui ras de buldozere  în „Epoca de Aur”. Nici nu isprăvești să citești numele localității de pe tăblia albă că ai și ajuns în Bragadiru. Apoi, pe „Podul Calicilor” de odinioară, apuci  pe Calea Rahovei. Ptiu, drace, și eu mă așteptam să urmeze Pesta. Nu, nu pesta porcină, că abia ce noi, calicii Europei, ne despărțirăm de ea deunăzi.

*

Pe un ecran electronic,  un negustor își  exersează o reclamă șugubeață: „Vindem pui de o zi! Vindem pui zburați!” Haida-de, cum adică „pui zburați”?  Sau o fi un  negoț cu închipuiri de pui? Chiar așa, dacă au zburat, cum naiba să-i mai vinzi?

*

La o intersecție din centru, pe la Piața Universității, un ins rufos, nervos și cu privirea tulbure, șade la  pomană. De-ar fi singurul, dar nu-i, orașul este plin de nenorociți ca el și nu de azi, de ieri, ci de prin ’90. Cu toate că, la vremea respectivă, ambasadorul SUA la București, potrivit propriei  mărturisiri, i-ar fi sugerat ministrului  de Interne băștinaș modalități „de a scăpa de cerșetorii profesioniști care-și făceau veacul în apropierea hotelurilor mai bune  din Romănia, în gări și-n principalele zone comerciale, îmbulzindu-se și hărțuindu-i pe trecători.”[1] Nu de alta, dar profesioniștii cu pricina descurajau, cică, turismul. Mă îndoiesc că sărmanii ăștia rătăciți pe stradă i-ar ține în casă pe turiști, cum ne dădăcea  trimisul „Noii Porți” pe Dâmbovița. De-ar fi așa, New York și Washington- ca să nu lungesc lista- n-ar mai primi cohortele de străini, în condițiile în care bulevardele și trotuarele celor două metropole nu duc lipsă de homelessi. Cerșetori, pe limba de dincolo de Ocean, adică. I-am văzut și eu la locul de muncă, însă nu mi-a trecut prin scăfârlie să le cer gazdelor să-i îndepărteze. Altminteri, intervenția mosesiană de atunci miroase de la Ciorogârla a ipocrizie cu ifose  colonialiste.

*

„Atenție,  cad prețurile!” ne anunță de pe un panou pătrățos  un comerciant iscusit. Mă uit în jur, dar nu observ nici măcar vagi cioburi de preț prăvălite în praful gros de-un deșt. Altminteri, s-ar îngrămădi  cu toptanul căutătorii de chilipiruri.

*

Rătăcesc la întâmplare primprejurul „Casei Poporului”. O pestrițeală arhitectonică tipic balcanică, un fel de bazar oriental, cu clădiri dărăpănate, neterminate și cochete amestecate fără nicio legătură arhitecturală între ele. „Să dăm optimismul la maxim!” mă îmboldește o duduie blondă, cu un picior scos provocator prin despicătura  rochiei strâmte înadins pe un trup apetisant. Caut butonul cu pricina, însă nimic, ursitoarele  nu mi l-au consemnat în procesul-verbal de predare – primire în ziua cea dintâi a existenței  mele extrauterine. În loc de altceva, și sub avalanșa acestor mesaje tembele, mă trezesc dând… pesimismul la maxim.

*

„Limanuri bune” se cheamă un lăcaș religios descoperit din goana mașinii. Sună încurajator, nu? Să fie oare moartea țărmul ăla cumsecade, iar viața, o primejdie? Om  muri și om vedea…

*

Mă opresc la chioșcul de ziare și îmi cumpăr Gazeta Sporturilor. O răsfoiesc în grabă, nerăbdător să aflu rezultatele din Liga 2 de fotbal. Mă pufnește deodată râsul. Ce mai nostimadă, Brăilă, de la Giurgiu, a marcat la… Brăila, în derby-ul Dunării  de Jos, Dacia Unirea – Astra.

*

Pe zidurile unei clădiri cu patină aristocratică din apropierea Cișmigiului, cineva a imprimat cu vopsea mesajul „Respect ’89”. Și nu doar o dată, ci de mai multe ori. E treaba lui și nu comentez o astfel de opțiune, într-o perioadă în care cuvântul respectiv e în mare vogă și ne obligă să îngenunchem la picioarele unor cauze cel puțin discutabile. Recent, un alt fel de Sorin Toma (sordidul justițiar de la o gazetă proletcultistă din anii cumplitei terori staliniste), ne-a lămurit că regimul comunist a picat  deoarece  nu le-a mai dat părinților și bunicilor noștri Pepsi, Kent și dreptul la o călătorie  în străinătate…  „Ce banal pare astăzi! Apoi nu s-a mai putut  nimic  din toate acestea pentru că un sistem tâmpit a devenit de-a dreptul criminal.”[2] Da, da, întrucât n-a mai dat Pepsi, Kent… Mult prea banal, stimabile, ca să explici în termeni într-atât de vulgari ditamai procesul socio-politic și să reduci totul la nevoile primare. Bașca, anatemizarea, cu manifestă îngâmfare, a unor generații vinovate că s-au lăsat strivite de un destin istoric potrivnic, după de fuseseră trădate de occidentali…

*

Mă întâlnesc nitam-nisam cu un amic în față la Athénée Palace. Schimbăm amabilități și, deodată, tipul, limbut de felul său, începe să-mi turuie despre isprăvile bahice ale unui personaj intens mediatizat. Îl ascult din politețe, iar când dă să-mi împuie urechile  cu peripețiile de așternut ale altui onorabil, mă scuz că am treabă și plec mai departe. Zâmbesc. Să fie o simplă coincidență întâlnirea cu guraliva mea cunoștință în preajma celebrului hotel? Am îndoieli,  fiindcă în holul luxosului stabiliment, din 1900 și până prin 1940, „a fost forumul Balcanilor. Aici, secretele de alcov, secretele Curţii, secretele diplomatice erau șoptite în urechi care, în chip miraculos, se transformau în tot atâtea microfoane. Aici se făceau și se  desfăceau jocurile; aici se inventau poveşti care se răspândeau apoi ca o epidemie; aici, toate tainele ascunse în sipetele Balcanilor erau scoase la lumină şi luate în derâdere, iar bârfele defăimau onoarea fiecărui politician și virtutea fiecărei femei. Nimeni nu se sinchisea, nici măcar victimele.”[3]
O, tempora… Sic transit gloria mundi…

*

Cumpăr un buchet de flori și merg în vizită, voi fi musafirul cuiva. Nu mosafir, căci nu-mi place să stau la taclale. Dintr-o carte am aflat că, „din  trecutul lor îndepărtat, românii au păstrat un cuvânt turcesc pentru a-i desemna pe acești pierde-vară. Ei îi numeau «Mosafiri». În Turcia, «mosafirii» aveau un sindicat  și era socotit o mare onoare să fii mosafir perfect, așa cum se cuvine într-o lume unde nimeni n-a dorit vreodată să fie singur!”[4] Mda, „o legiune amorfă de pierde-vară, a căror singură ocupație vizibilă  era să fie prezenți, să formeze un cor ca în tragediile grecești, să umple golul de spații și de timp din jurul protectorului lor.”[5] Ehe, de-a lungul vieții am cunoscut cohorte de mosafiri, care își mai și schimbau din interes binevoitorul atoateputernic, și mă cuprinde sila și acum  când îmi aduc aminte.

*

Pe poarta nemărginită și fără întoarcere a cimitirului Bellu scrie mare, să-ți sară în ochi de la o poștă: „Fericirea cerească, gloria pământească.” Rumeg vorbele astea și încerc să le înțeleg rostul. Renunț, furat de alt gând, amuzant, de data aceasta. Cândva, în anii interbelici, peste drum de micul oraș de cruci exista o crâșmă cu oareșce faimă în zonă. „Mai bine aici decât  vizavi” se numea locanta și zău că patronul care a botezat-o astfel merită gloria cerească pentru inspirație. Parol!

[1] Alfred H. Moses, Jurnal de București

[2] Radu Naum, Joi, Rădoi, noi  în Gazeta Sporturilor

[3] R. G. Waldeck, Athénée Palace

[4] Ibidem

[5] Ibidem