Implicarea Umbrelor în evenimentele din 13-15 iunie 1990

A trecut, iată, și aniversarea a 30 de ani de la Evenimentele din 13-15 iunie 2020. Cum s-a întîmplat și cu alte asemenea aniversări impuse de împlinirea unor cifre rotunde (evenimentele din decembrie 1989, mineriada din septembrie 1991, ca să dăm doar două exemple dintr-o multitudine) cea privind 13-15 iunie 1990 a oferit politicienilor prilejul de a se produce electoral. Klaus Iohannis a depus o coroană de flori pe 11 iunie 2020, aniversînd în 11 iunie 2020 evenimentele din 13-15 iunie 2020, iar Ludovic Orban, venit și el la fața locului pe 13 iunie 2020, nu atît pentru a comemora, cît mai ales pentru a da presei posibilitatea să-i publiciteze temenelele trimise pe aripile gîndului lui Klaus Iohannis cu prilejul zilei de naștere a acestuia, a ținut chiar o cuvîntare. Și unul și celălalt au cerut Justiției să-i pedepsească pe cei responsabili de mineriada din 13-15 iunie 1990.

Klaus Iohannis a trecut de hotarul simplei constatări în cel al presiunii politice asupra Justiției:

„Nu pot vorbi despre «Fenomenul Piața Universității» fără să amintesc o restanță majoră a societății românești. Constat iarăși, cu indignare, că «Dosarul Mineriadei» trenează de 30 de ani.

Vinovații pentru pierderile de vieți omenești și pentru cele peste o mie de victime sînt încă necunoscuți. Consider că este o rușine și o jignire profundă față de toți cei care au luptat, cu mîinile goale, pentru cîștigarea libertății, față de urmașii acestora și față de întreaga societate. Justiția are obligația de a face lumină, după atît de mulți ani.

Dreptatea nu este un moft, ci este, în acest caz, o urgență majoră! Fac, așadar, un apel la toți cei responsabili de soarta acestui dosar: faceți dreptate! Românii au nevoie de acest act de justiție pentru odihna veșnică a celor uciși, pentru urmași, precum și pentru reconcilierea cu trecutul și garantarea unei societăți sănătoase pentru generațiile viitoare.”

Față de alte asemenea aniversări nu e o noutate. De fiecare dată cînd se împlineste o cifră rotundă de la Evenimentele din decembrie 1989, cei trecători pe la cîrma țării își exprimă revolta că Justiția n-a făcut dreptate. La fel s-a întîmplat pînă acum și cu evenimentele din 13-15 iunie 2020. În România Justiția e slujnica politrucilor de la Putere. Așa se face că în loc să-și exprime uimirea că i se dă indicații cum și ce să ancheteze, Justiția se grăbește să transpună în practică înaltele indicații. Așa s-a întîmplat în 2017, cînd Procurorii militari au socotit că trebuie să răspundă prin fapte muncitorești cerințelor lansate de conducerea de partid și de stat găzduită la Cotroceni. Pe 13 iunie 2017, într-un gest care n-are nici o legătură cu Justiția independentă, procurorii au trimis în instanță Dosarul Mineriadei. Pe 8 mai 2019, Dosarul a fost desființat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Neregulile identificate de judecătorul de Cameră preliminară ar fi trebuit să ducă la plecarea din magistratură a procurorilor care au făcut dosarul. Nu pentru prostie, ci pentru slugărnicie. Dosarul a fost întocmit în grabă și mai ales pentru a transpune în practică indicațiile de la Cotroceni și nu pentru a afla adevărul.

După indicațiile date în aceste zile de președinte și premier, sînt sigur că Parchetul General va contesta decizia. Și nu exclud ca un alt judecător, dat fiind că dosarul va ajunge pe culoarul ales de SRI, să-i dea drumul în instanță. Nu de alta, dar așa sună indiucația de la Cotroceni. Dar chiar și în aceste condiții pariez că dosarul nu va fi finalizat niciodată cu o sentință.

De ce?
Pentru că evenimentele din 13-15 iunie 1990 fac parte dintre acele evenimente din istoria României moderne în care și-au vîrît coada ceea ce eu aș numi Umbrele, care se mișcă nevăzute în astfel de împrejurări. Citind pentru cartea despre Evenimentele din decembrie 1989 amplul studiu publicat de Gheorghe Nițică sub titlul În căutarea adevărului Generalul Vasile Milea. Suicid sau Asasinat?!, mi-am dat seama din parcurgerea paginilor despre anchetele eșuate ale Procuraturii în chestiunea morții lui Vasile Milea că nu vom afla în veci adevărul nu numai juridic, dar nici istoric despre întîmplarea tragică din dimineața lui 22 decembrie 1989. În scurt timp de la întîmplare, documente cruciale au fost distruse, probe de fond, falsificate, martori, intimidați, astfel încît adevărul nu mai poate fi aflat vreodată.

De ce?
Pentru că în moartea lui Vasile Milea s-au amestecat Umbrele.
Și unde sînt amestecate Umbrele, orice investigație juridică, ba chiar și orice investigație de istoric, eșuează lamentabil. Cum să afli adevărul despre un eveniment în care au fost prezente umbrele. Care umbre, după ce și-au făcut treaba, au dispărut, avînd grijă în prealabil să șteargă orice urmă.

Un asemenea eveniment în care și-au spus cuvîntul umbrele rămîne cel din denumit mineriada din 13-15 iunie 1990.
Observam asta în comentariul Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie? publicat în Zig-Zag Magazin din 19 iunie 199.
Deși eram adversar al lui Ion Iliescu, la vremea respectivă, am totuși tăria de a observa în desfășurarea evenimentelor o serie de ciudățenii care ar putea fi explicate prin implicarea Umbrelor.

Republic textul respectiv convins că el explică de ce nu cred că Justiția va putea duce pînă la capăt vreodată investigarea Evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

„Orice conflict social-politic de proporţii se supune unei anumite logici. Prin raportare la interesele actorilor prinşi în acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declanşării, explicaţiile modului de desfăşurare. Posibilele întrebări îşi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează în cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Întreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante. Raportarea firească la comportamentul anterior al actorilor sporeşte şi nu risipeşte enigma. În numeroase cazuri, aceştia par a fi acţionat împotriva propriilor interese. Faptele şi declaraţiile lor sînt lipsite de logică. Răspunsurile încîlcesc şi mai mult lucrurile.

Să luăm, pentru început, faptul care a declanşat conflictul: situaţia din Piaţa Universităţii. Sînt unul dintre susţinătorii în scris cei mai consecvenţi ai mişcării din centrul Bucureştiului. Ca şi dl Petre Roman, a cărui evoluţie din ultimul timp nu pot decît s-o salut, cred însă că această acţiune şi-a pierdut după 20 mai 1990 legitimitatea politică. Pînă la 20 mai 1990 ea a avut rolul de a atrage atenţia electoratului asupra pericolului instalării prin alegeri a unui regim neocomunist. Contrar opiniei d-lui Ion Iliescu şi a conducerii F.S.N., cred că această mişcare a depăşit limitele perimetrului din Piaţa Universităţii pentru a exprima o stare de spirit a unei părţi a populaţiei, a tineretului studios îndeosebi. Victoria în alegeri a d-lui Ion Iliescu şi a Frontului a demonstrat însă că electoratul a fost de altă părere. Fie că a considerat drept nefondată acuzaţia de neocomunism, fie că a dorit acest neocomunism, majoritatea populaţiei a votat împotriva Opoziţiei. În aceste condiţii, mişcarea din Piaţa Universităţii şi-a pierdut obiectivul politic. Prelungirea ei inutilă mărturiseşte o totală absenţă a logicii.

Contrazicerea logicii politice

Potrivit acesteia din urmă, era normal ca acţiunea să înceteze. Iniţiatorii ei trebuiau să aştepte ca forţa politică legitimată prin alegeri să întreprindă ceva practic pe tărîm economic şi social-politic. Iar dacă măsurile luate ar fi confirmat teza neocomunismului, atunci mişcarea ar fi putut fi reluată, evident cu un sprijin masiv din partea populaţiei, nemulţumite de politica guvernului. Contrar acestui raţionament, manifestanţii nu numai că nu întrerup o acţiune politică deja agonică, dar, mai mult, fac gesturi aiuritoare. Îşi schimbă obiectivul protestului, ies din perimetrul zonei pentru tot felul de demonstraţii, lansează ameninţări guvernului. Totul începe să ia înfăţişarea unei provocări. La rîndu-i, Puterea se comportă şi ea cu o remarcabilă lipsă de logică. Firesc ar fi fost ca măcar după alegeri dl Ion Iliescu să accepte dialogul.

Indiferent de resorturile mişcării, dialogul se înscria în logica politică. Dacă, de exemplu, prelungirea acţiunii din Piaţă era sinceră, dialogul ar fi fost impus de obligativitatea oricărei forţe politice de a sesiza şi rezolva toate contradicţiile din realitate. Admiţînd că mişcarea era o provocare, dialogul era cerut de logica subtilităţii. Dacă organizatorii din umbră ai prelungirii acţiunii urmăreau să demonstreze că dl Ion Iliescu are un stil antidemocratic, atunci dialogul ar fi dejucat toate planurile. În afara logicii se situează şi comportarea ulterioară a guvernului. Manifestaţia din Piaţa Universităţii pierdea treptat-treptat din forţa impactului iniţial. Fiecare zi curgea în defavoarea ei şi în favoarea guvernului. Prelungirea era atît de absurdă încît o vreme am crezut că în spatele ei se află o subtilă manevră de compromitere a mişcării din perioada anterioară alegerilor. Logica politică reclama ca demonstranţii, tot mai puţini, tot mai lipsiţi de forţă, să fie lăsaţi în pace. Evident, urmăriţi îndeaproape pentru ca faldurile unei mişcări protestatare să nu ascundă grave încălcări ale Codului Penal.

Prostia cu lovitura de stat

Iată însă că, sfidînd orice raţionament, Poliţia intervine în dimineaţa zilei de 13 iunie. Şi nu oricum, ci în forţă, brutalizîndu-i pe demonstranţi, interzicînd accesul ziariştilor români şi străini.

Din start, o gravă greşeală.

Dacă acţiunea era legală, ziariştii nu trebuiau alungaţi, ci, dimpotrivă, invitaţi să asiste pentru a se convinge de legitimitatea acţiunii. Să fim de acord că lipsa de subtilitate în această intervenţie îşi are explicaţia în faptul că Poliţia noastră nu s-a adaptat încă la condiţiile democraţiei? Dictatura comunistă a obişnuit organele de ordine să rezolve situaţiile dificile prin mijloace rudimentare. Simpla apariţie a miliţianului era suficientă pentru a înspăimînta. Democraţia presupune însă o mutaţie radicală în mijloacele de acţiune ale Poliţiei. Se cere un mai mare efort în direcţia subtilităţii, o mai mare întemeiere pe culegerea prealabilă de informaţii.

Total lipsită de logică este şi reacţia manifestanţilor.

Mişcările populare postrevoluţionare ale tinerilor s-au caracterizat prin nonviolenţă. Înainte de 20 mai 1990 s-a vorbit mult de Piaţa Universităţii de un protest de tip gandhian. Fără violenţă! – a fost îndemnul prin care mişcarea din Piaţă căpătase o măreţie neobişnuită. Ori de cîte ori se anunţa posibilitatea unei intervenţii brutale, cei din Zona liberă de neocomunism se aşezau pe asfalt, cu vădita intenţie de a răspunde violenţei prin nonviolenţă. La îndemnurile lui Marian Munteanu, orice gest contrar ideilor din Piaţă era întîmpinat cu aplauze. Logica mişcării tinereşti din centrul Capitalei cerea o reacţie specifică la acţiunea Poliţiei. Se putea organiza, de exemplu, un miting paşnic de protest. Se putea declanşa o grevă în instituţiile de învăţămînt superior din Bucureşti. În fine, demonstranţii puteau rămîne un timp indefinit în faţa barajelor ridicate de forţele de ordine. Sfidînd această logică, demonstranţii, cărora li se adaugă tot mai multe elemente turbulente, trec la violenţă: incendiază maşinile Poliţiei, îi alungă pe poliţişti cu pietre, devastează sediul Poliţiei Capitalei, incendiază Serviciul Român de Informaţii, vor să dea foc şi să pătrundă în clădirea Ministerului de Interne, intră în Televiziune. Trăsătura caracteristică a tuturor acţiunilor din 13 iunie e o absolută lipsă de logică politică şi chiar psihologică. Singurul scop al atacatorilor este devastarea şi incendierea.

Preşedintele Ion Iliescu a formulat teza unei tentative de lovitură de stat. Afirmaţia mi se pare exagerată. O lovitură de stat înseamnă răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii. Ea presupune, aşadar, existenţa unui grup de persoane sau unei formaţiuni politice în stare a-şi asuma conducerea ţării. În lumea de azi, o astfel de acţiune implică în chip necesar participarea sau cel puţin complicitatea Armatei sau a unei părţi a acesteia. A fost vorba de aşa ceva în evenimentele din 13 iunie 1990? Nici dl Ion Iliescu, nici primul ministru nu s-au referit la un asemenea lucru. În aceste condiţii, acuzaţia de lovitură de stat cade de la sine. E greu de presupus că inşii care aruncau cu sticle incendiare în ferestrele Televiziunii erau atît de naivi încît să creadă că, o dată intraţi înăuntru şi chiar citind un manifest, n-ar fi putut fi scoşi rapid de acolo de o patrulă militară. Că e aşa o dovedeşte faptul că intervenţia unei formaţii de paraşutişti la Ministerul de Interne a reuşit să facă ordine într-un timp record. Scopul mişcării se vede destul de clar: devastare pur şi simplu, violenţă în sine.

Lipsită de logică e şi atitudinea Puterii. Alegerile din 20 mai 1990 l-au legitimat pe dl Ion Iliescu în calitate de şef al statului. În aceste condiţii, Poliţia şi Armata sînt obligate, ca în orice democraţie, să-l asculte. Dar cele două forţe de ordine au ezitat, sau mai rău, au stat un timp în expectativă. Preşedintele s-a văzut obligat să apeleze la mijloace din afara ordinii de drept. Apelul la participarea populaţiei putea duce oricînd la un război civil în Bucureşti.

Dacă există în desfăşurarea acestor evenimente un lucru total lipsit de logică el e reprezentat de prezenţa şi acţiunea minerilor la Bucureşti din zilele de 14 şi 15 iunie 1990.

Mai întîi, că apariţia lor în dimineaţa de 14 iunie mi se pare de prisos. Eficienţa acţiunilor Armatei din noaptea de 13 spre 14 demonstrase clar că se putea conta pe această forţă în restabilirea ordinii. Se mai evidenţiase şi faptul că ne aflam în faţa nu a unei mişcări organizate, ci a unei revolte anarhice, fără nici un alt scop decît devastarea. Presupunînd însă că se impunea o mare manifestaţie proguvernamentală, acţiunea minerilor ar fi trebuit limitată la participarea la uriaşul miting din Piaţa Victoriei.

Compromiterea clasei muncitoare

Contrar acestei logici elementare, minerii îşi arogă dreptul de a face ordine în Bucureşti. Restabilirea şi asigurarea ordinii revine, într-un stat democratic, organelor de drept. A da voie unei părţi a populaţiei civile de a-şi asuma misiunile Poliţiei sau ale Armatei, de a legitima şi controla, a opera chiar arestări reprezintă o încălcare a regulilor jocului democratic. În acelaşi timp, se cuvine a atrage atenţia omului de Stînga care este dl Ion Iliescu că transformarea minerilor în gardieni ai ordinii bucureştene duce la o compromitere a clasei muncitoare. Adăugată exceselor făcute, noua postură a minerilor nu face altceva decît să alimenteze teoriile reacţionare privind primitivismul proletariatului.

Dar nu numai atît.

Dacă ne gîndim bine, întreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului deţinut de dl Ion Iliescu. Sînt în desfăşurarea evenimentelor din 14 şi 15 iunie momente care mă fac să cred că am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii preşedintelui ales. Dl Ion Iliescu a avut de luptat, de-a lungul campaniei electorale, cu acuzaţiile de politician care nu crede în democraţie. Atît domnia-sa, cît şi Frontul Salvării Naţionale au reuşit să asigure ţara şi străinătatea că sînt profund ataşaţi procesului de democratizare. Şi iată, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, minerii chemaţi de preşedinte pentru a apăra democraţia (sublinez pentru a apăra democraţia) se năpustesc tocmai asupra unor instituţii democratice. Ei devastează sediile partidelor politice, atacă redacţiile publicaţiilor critice la adresa guvernului, molestează personalităţi din Opoziţie, bat pe reprezentanţii presei străine. În loc să sprijine democraţia, acţiunile lor o pun la îndoială. Imaginea de democrat a d-lui Ion Iliescu păleşte dintr-odată. Atît în ţară, cît şi în străinătate, orice exces al minerilor curge în defavoarea preşedintelui ales al ţării. Şi pentru ca totul să fie şi mai ciudat, dl Ion Iliescu apare la Televiziune nu pentru a deplînge şi pentru a se delimita de aceste acte de represiune împotriva Opoziţiei şi a intelectualilor, ci pentru a mulţumi minerilor pentru felul în care au procedat. Să fie atît de grav dezinformat dl Ion Iliescu ca să facă o asemenea gafă politică?

Cine are interesul ca România să pară nesigură pentru investitorii străini?

Totul pare complet lipsit de logică.

Şi, totuşi, în desfăşurarea evenimentelor există o logică înspăimîntătoare dacă se va dovedi reală. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au adus prejudicii incalculabile poziţiei României în lumea de azi. Într-un Est preocupat de a se integra în Europa, ţara noastră a apărut într-o lumină net defavorabilă. Violenţele din zilele de 13, 14 şi 15 iunie par a fi menite a avertiza pe investitorul străin că România nu constituie un teren stabil. De la Revoluţie încoace numeroase evenimente au avut drept efect de a demonstra străinătăţii că situaţia din ţara noastră nu permite investiţia de capital străin. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie reprezintă unul dintre momentele acestui proces ciudat. Ele se alătură incidentelor din 18 februarie, conflictului sîngeros de la Tg. Mureş, violenţelor inutile din campania electorală.

O condiţie a reintrării noastre în Europa o constituie democratizarea vieţii social-politice. Izolarea regimului Ceauşescu a avut drept temei tocmai absenţa democraţiei. În primele zile post-revoluţionare, România se situase în fruntea procesului de lichidare a dictaturii ceauşiste. Promotorul acestui proces a fost însuşi dl Ion Iliescu. Evenimentele petrecute de atunci şi pînă acum par a se înscrie în efortul de a arăta lumii că România e incapabilă de o democraţie adevărată. Parcă invidioase pe avansul cîştigat de ţara noastră, forţele din interior şi din străinătate şi-au propus să o împingă pe ultimul loc în cadrul ţărilor din Est. Aceleaşi forţe par a fi interesate a compromite efortul nostru de reintrare în Europa. Într-un Est al competiţiei între fostele ţări socialiste de a beneficia de avantajele avansului tehnologic se urmăreşte excluderea României din această cursă. Cu şi fără concursul guvernului. De cele mai multe ori, cu ajutorul gafelor acestui guvern. Se încearcă astfel a se bloca racordarea economiei noastre la economia avansată a Occidentului. Intenţiile sînt străvezii: de izolare tot mai accentuată a României pe plan internaţional.

Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 se înscriu în logica unui posibil scenariu mult mai neliniştitor: acela de a compromite grav însuşi poporul român. Instabilitatea politică permanentă, votul surprinzător de mare în favoarea unui singur partid, nerespectarea de către Opoziţie a rezultatului impus de alegerile libere, violenţele din iunie par menite a înfăţişa poporul român ca incapabil de a fi beneficiarul unei democraţii adevărate, drept un popor care nu-şi merită locul în Europa secolului XX.

Ca urmare a vandalismelor din 13, 14 şi 15 iunie 1990, alăturate violenţelor din 18 februarie, din timpul campaniei electorale, incidentelor de la Tg. Mureş întreaga lume e pe cale a-şi făuri imaginea unui popor primitiv, de o cruzime neobişnuită, cu un comportament absolut aberant. Ne aflăm oare, începînd din decembrie 1989 în faţa unei manipulări grosolane dintr-un scenariu care vizează însăşi fiinţa noastră naţională? Să ne reamintim faptul că aşa-zisele barbarii de la Timişoara ale Securităţii măcelul organizat de aşa-zişii terorişti s-au dovedit în cele din urmă efectele unei uriaşe falsificări a adevărului. Fireşte, aceste violenţe au fost puse pe seama regimului Ceauşescu, prezentat, din nou exagerat, drept un regim al lui Dracula. Dar acestea s-au răsfrînt şi asupra imaginii în lume a poporului român. Oricum, atît securiştii acuzaţi, cît şi teroriştii inventaţi erau români. Să fie, oare acest scenariu urmarea înţelegerilor secrete de la Malta?

Oamenii Cavernelor?!

Întreaga lume a fost spectatoarea stupefiată a grupurilor de mineri îmbrăcaţi în negru, mînjiţi de funingine, înarmaţi cu bîte şi topoare, bătînd şi devastînd. Interesant e faptul că aceşti aşa-zişi mineri au molestat intelectuali, au devastat lăcaşuri de cultură, au distrus maşini ultra-sofisticate, au atacat pe străini, inclusiv pe reprezentanţii organizaţiei umanitare Médicins du Monde. S-au comportat, într-un cuvînt, ca într-un scenariu făcut a-i prezenta drept oameni ai cavernelor. Dar minerii sînt, înainte de toate, români. Întreaga lume a văzut că în România anului 1990 e posibil ca o întreagă capitală să fie terorizată de grupuri de cetăţeni. Şi dacă acest lucru e posibil, de ce n-ar fi posibil, oare, ca, nu peste mult timp, acelaşi popor să poată fi prezentat drept autorul măcelăririi unei minorităţi naţionale? Cine ne-ar crede dacă am încerca să demonstrăm că o astfel de cruzime nu ne caracterizează ca popor? Şi atunci intervenţia din exterior pentru a proteja această minoritate ar fi aplaudată de întreaga omenire.

Din nefericire dl Ion Iliescu face deseori jocul acestui posibil scenariu. Forţe oculte par fi fi infiltrate în anturajul domniei sale pentru a-l dezinforma. Sînt tare curios să ştiu cît cunoaşte domnia sa din excesele compromiţătoare ale minerilor din Bucureşti. E ciudat că singura clădire care a ars cu totul în cursul evenimentelor din 13 iunie 1990 a fost cea a Serviciului Român de Informaţii. Ce aflase această instituţie? De ce era nevoie s-o luăm de la zero în domeniul contraspionajului? Ce documente au fost sustrase de către demonstranţii care au năvălit în clădire? E un scenariu senzaţional, desigur, dar dacă judecăm înlănţuirea unor evenimente post revoluţionare nu este exclus să fie un scenariu posibil.

Să dea Dumnezeu să nu fie aşa!”


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Implicarea Umbrelor în evenimentele din 13-15 iunie 1990”

  • “Forţe oculte par fi fi infiltrate în anturajul domniei sale pentru a-l dezinforma. Sînt tare curios să ştiu cît cunoaşte domnia sa din excesele compromiţătoare ale minerilor din Bucureşti.” ???
    .
    Domnule Cristoiu, eu am avut impresia ca ati fost cel mai serios jurnalist al anilor 1989-1992.
    “Domnia sa”, tovarasul Ion Iliescu a lucrat mâna-n mâna cu “umbrele” evenimentelor… sa fim oameni seriosi! Cum ati putut face afirmatiile de mai sus?
    Sau, poate ma însel, “Domnia sa” nu avea nici televizor la care sa se uite si sa afle ce se întâmpla în Bucuresti.

  • “în desfăşurarea evenimentelor există o logică înspăimîntătoare dacă se va dovedi reală. Evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au adus prejudicii incalculabile poziţiei României în lumea de azi….. Ca urmare a vandalismelor din 13, 14 şi 15 iunie 1990, alăturate violenţelor din 18 februarie, din timpul campaniei electorale, incidentelor de la Tg. Mureş întreaga lume e pe cale a-şi făuri imaginea unui popor primitiv, de o cruzime neobişnuită, cu un comportament absolut aberant ”
    Apoi a urmat botezarea tiganilor : romi . A venit in continuarea actiunii de degradare a imaginii romanilor , creind si intretinand confuzii . S-a facut la presiun externa : au semnat-o PM ( atunci ( Isarescu si Min Af Ext , P Roman .

  • Atunci era planul ca Romania sa fie dezmembrata in trei state mai mici dupa model iugoslav(sau cehoslovac),pe urma marile puteri s au sucit,si s au razgandit si ne au lasat intregi,a intervenit caderea URSS,si aparitia Federatiei Ruse,mostenitoarea URSS,probabil,dupa razboiul transnistrean ,posibil sa se fi negociat intre noi si rusi,in secret,ca rusii sa ne lase in NATO si UE,cu conditia ca sa ne luam gandul pe vecie de la unirea cu Basarabia(de aceea cand i aud pe unii ca vorbesc de reunirea cu Basarabia,vorbesc sa nu adoarma),si multe alte evenimente,transferul “baietilor cu ochi albastrii” de la Rusi la Americani,(s a schimbat stapanul dar vatafii au ramas in slujba noilor stapani) si tot ce a urmat.Dupa care,probabil Amerlocii(cu acordul Rusilor) ne au vandut(sau urmeaza sa ne vanda) Germaniei cu totul,(Nemtii voiau Transilvania dar se pare ca vor primi la sfarsit tot, trei la pret de una cu iesire la Marea Neagra).Si uite asa.

  • Cusute cu ata alba si asa zisa revolutie din dec.’89 si mineriada din 13-15 mai ’90 cand umbrele si diverselor servicii ale armatei au mobilizat minerii ca sa aiba pe cine sa arunce vina si sa ii discrediteze. Sa ne aducem aminte ca in acea perioada au fost distruse tone de documente secrete; de unde stiau minerii unde-s documentele si ce contineau?! Se vor incheia procesele la calendele grecesti daca nu mai tarziu.

  • Până la “umbre” important este cine a venit cu acestă idee, să se folosească minerii.
    Deci o categorie profesională a fost folosită ca o grupare paramilitară.
    Cred că răspunzători au fost generalii din armată că ei aveau pregătirea cum se duce un război sau cum se face o diversiune într-un oraș.
    Nici atunci, și nici azi nu-mi vine să cred că au fost doar mineri.
    Erau mai mult decât oameni de grotă, erau abrutizați, violenți, nu aveau absolut nimic uman în ei.
    Eu sincer atunci am crezut că sunt pușcăriași, criminali scoși din închisori și folosiți în acestă acțiune.
    În concluzie, și-au bătut joc de noi cu diversiuni, peste diversiuni.
    (Maeste, am înțeles că ați luat un pumn în cap de la ei, și pe mine m-a urmărit un grup dar am intrat repede in biserica de la arhitectură și am scăpat).

    • Maesre, minerii adevărați au fost doar cei din mineriadele din 1991.
      I-am văzut bine că am stat și eu printe ei să casc gura în piața Victoriei (atunci când au fost omorâți Frumușanu și Crăiniceanu), și bineînțeles am luat și eu o poție de gaze lacrimogene.
      Aceia chiar au fost mineri.