Înainte de pronunțare

Femeia din  fața mea se apropie de 60 de ani. O privesc cu inima strânsă de îngrijorare. Mâine ar trebui să primească verdictul definitiv al „onorabililor”. Calvarul durează de vreo zece ani. Lună de lună să te prezinți la instanță, nopțile de dinaintea termenelor de judecată, încărcate de spaime și  insomnii, frica animalică de o eventuală condamnare cu executare în penitenciar, oprobriul celor din jur, inclusiv al partenerilor  de afaceri, ce osândă mai cumplită se poate imagina?  Măcar de-ar  fi săvârșit crima pe care i-o impută procurorii… Intrase în ultima parte a vieții fără  nicio tinichea legată de biografie, o existență exemplară,  un cetățean model. Nu mai păcătuise vreodată penal și acuzația ce i se aducea îi făcuse harcea- parcea universul. Toate valorile în care crezuse se duseseră de râpă. Parcă se opriseră toate în loc în anii din urmă,  familia i se prăbușise, prietenii o ocoleau și în afara procesului nimic nu mai conta. Gândurile acestea mă împresoară și mușcă din  mine în timp ce o fixez neputincios, rugându-mă să n-o scape din   brațe soarta cea bună.

„Știți, o aud ca prin vis, ani de zile am considerat  că speranţa este o culme a inconştienţei, însă astăzi, la puţine ore distanţă de pronunțare, trăiesc cu speranţa că eforturile dumneavoastră în a demonstra situația de fapt vor fi încunuate cu o soluție pe măsură. Multă frământare, multe probe depuse şi acceptate, multe aspecte juridice invocate, decizii favorabile pronunţate în timpul judecății şi trudă cu duiumul. Nu am fost, în acest demers juridic, partenerul cel mai rezonabil, motiv pentru care vă rog  să-mi acceptaţi scuzele. Teama de a fi sancţionată pentru fapte pe care nu le-am săvârșit,  teama de a fi privată de libertate și, nu în ultimul rând, teama de a fi pusă în faţa unei situaţii dincolo de puterea mea de pricepere, mi-au afectat de cele mai multe ori raţiunea. Din nou mii de scuze!  Nu uitați că mi-am pierdut și mama, răpusă de un infarct, necazul meu a doborât-o, iar soțul s-a ales cu un cancer  din cauza stesului, suntem o familie în derivă. Asta, ca să îmi înțelegeți starea, adesea depresivă. Mă și mir că nu am luat-o razna pe de-a-ntregul ! Sper din tot sufletul să fi avut parte de un complet curajos și,  mai ales, care să fi găsit răgazul de a-și dedica parte din timp și pentru   studierea  vastului probatoriu de la dosar. Orice soluţie va fi pronunţată, am reprezentarea faptului că am că am avut șansa unei apărări complete şi complexe și, mai mult decât argumentele aduse, altele nu pot exista decât prin puterea divină. Sigur, voi fi foarte fericită dacă se va da o soluţie favorabilă, dar, în mod clar, nu știu la acest moment cum voi gestiona eşecul. Însă, vorba cuiva, ceea ce nu te omoară te întăreşte şi sigur vom lupta în continuare, sper totuși să nu fie cazul.  Sunt o persoană norocoasă pentru faptul că am siguranţa că îmi veți fi alături în oricare dintre situaţii, motiv pentru care din nou vă mulţumesc. Doamne ajută să primim vești bune!”

A doua zi, pronunțarea se amână iarăși… „În liniște și credință, asemenea lui Ioachim și  a Anei, care au implorat divinitatea să le dea  un prunc  după 50 de ani, și eu mă rog pentru libertate. Poate oi avea  șansa  ca  sărbătoarea nașterii Ei să nu fie ziua  condamnării mele definitive !”  primesc un mesaj de la osândită. Săptămâna  de foc o prevesti  licărul  de lumină, îmi fac nădejde. O va scoate oare din întunericul gros al fricii ? „Prea multe gânduri, prea puține cuvinte rămase nerostite. Doar rugăciuni și atât. Timpul s-a comprimat ireversibil, fă o minune, Doamne!” se tânguie în  seara ultimă a chinului.

Îi  ascult ultimul ei cuvânt,  șoptit în  totală incertitudine, dar cu oareșce optimism, și mă prăvălesc înlăuntru-mi, sub povara ingratului rol de apărător. Să porți în spinare destinele altora este, netăgăduit, una dintre cele mai grele cazne le care te supune Dumnezeu.

P.S.: Instanța  de control judiciar  a admis  apelul și a achitat-o pe inculpată, condamnată  inițial  la 8 ani închisoare… Odată, i-am zis că, un om ajuns  la cremenal, nu de avocați are nevoie, ci de judecători care chiar vor să  fie judecători, iar nu anexe ale procurorilor sau unelte ale „câmpului tactic”. Avocații pot fi uneori un fel de călăuze  pentru  magistrații nevăzători și atât, dacă ultimii consimt, desigur! Însă, apărătorii nu pun în libertate și nu achită, cum adesea se laudă destui „îmbulziți de sine”,  umflându-se ca broasca  din fabulă. Culmea,  niciodată  nu i-am auzit spunând: „L-am condamnat  pe clientul meu”… Atunci arată cu degetul înspre „onorabili”. Așa că, penali ori nepenali, rugați-vă să aveți parte de un complet de judecată mintos și integru. „Un fapt este cert, îmi scrie preacăznita femeie, fără  această perioadă nu aveam șansa  să cunosc oameni absolut speciali. Deși mai mult decât traumatizant, a MERITAT !!!” Oare ?…