Incursiuni prin memorie

Nepoţica

Un domn prezentabil, care ţine de braţ pe doamna la fel de arătoasă este marcată de un detaliu vestimentar care nu scapă celor din jur: poartă ciorapi roşii… Reporterul „de sală”, care sunt, stă cu ochii deschişi în căutarea virtualilor interlocutori. Mă terorizează ideea şi când mă aflu la mică distanţă de casă. Cum să mă dezbăr la atâta distanţă?

Cineva mă avertizează asupra identităţii celor doi. Şi mai ales a ei. Îi scăpasem din vedere, privirile căutau în altă parte. Despre cine vorbeşti? am reacţionat la spusele celui de lângă mine. Mi-a replicat: Doamna de colo, cu ciorapi roşii!
Am ţâşnit în direcţia cea bună. M-am prezentat iar invitaţia mea la dialog îşi avea răspuns în zâmbetul plin de farmec înflorit instantaneu.

Suntem la un Garden-Party şi nevoia distanţării de rumoarea generală este presantă. Convenim asupra unui colţ de terasă, frecventat doar de echipa de băieţi şi fete adusă la faţa locului pentru a ne favoriza socializarea. Pe cale de consecinţă, cât durează discuţia nu va înceta acest dute-vino dinspre mesele cu bunătăţi din bucătărie şi invitaţii pofticioşi. Miresmele nu ne ocolesc nici pe noi, sechestraţi din Altona, de bună voie, desigur, dar fără a ne fi vorbit, refuzăm orice gest al intrării în decor. Chiar dacă, în cazul meu, distanţa dintre micul dejun, ultima gustare consemnabilă, şi clipa de faţă sună astronomic…

Este englezoaică dar trăieşte la New York. Sculptoriţă. Câte nu aduce întâmplarea: într-un parc al oraşului sesizasem o lucrare de proporţii, circumscriind doi copaci şi un cuplu cromatic alb-roşu. Nu reţinusem autorul dar titlul mi se fixase: Paradisul redobândit. Detaliul catalizează conversaţia.

Detalii de biografie „Sunt un om mai mult decât obişnuit. Mi-am făcut şcoala, m-am căsătorit, avem doi copii. Duc o viaţă normală, stăpânită de lucruri proprii oamenilor obişnuiţi. Cu timpul am început să pictez”.
Şi, totuşi, a ajuns la sculptură.

— Ce vârstă a artei vă seduce, întreb, aşteptând, nu ştiu de ce, trimiteri spre postmodernism sau ceva de acest gen.
— Cel mai tare iubesc arta Renaşterii. Iubesc enorm pe impresionişti. Monet este preferatul meu. Îmi place Matisse. Îmi place Henry Moore, îmi place Toulouse-Lautrec. Favoritul meu este şi Calder. Este vorba, bănuiesc, de Alexander, cel cu frunzuliţele metalice fluturând şi nu tatăl său ori bunicul său, cu care domină sculptural în Philadelphia bulevardul ce pleacă din pridvorul primăriei pentru a se odihni în plexul Muzeului de Artă. Acesta găzduieşte după ştiinţa mea cea mai mare colecţie Brâncuşi de pe Planetă.

Apropos de Patriarhul de la Hobiţa:
— Este cu adevărat minunat! L-am văzut în mai multe muzee ale lumii. Este realmente unul din vârfurile artei universale. Privindu-i lucrările, devine impresionant să te apropii de abstract cât mai mult posibil, păstrându-te, în acelaşi timp, în câmpul realităţii.

Îl evocă, în acelaşi sens, pe Henry Moore. „Nu se suprapun dar merg împreună alături până la un punct. Ei vin de undeva, dintr-o zonă a realismului. Este ceva care mă entuziasmează: această capacitate a marilor artişti de a abstractiza”.