Într-o societate echilibrată profesorii nu ar ajunge să plângă în soare în fața guvernului

Părinții mei au fost profesori. Când eram mic, țin minte că se trezeau cu noaptea în cap, mergeau la țară să culeagă căpșunele și apoi veneau cu lăzile să le vândă în piață; cu mâinile roșii se duceau apoi la școală, după-amiaza. La un moment dat au mers în Turcia după marfă, pe care apoi au vândut-o în consignații. Însă anii 1990 erau grei, un întreg sistem economic se prăbușea.
Problema este că nici astăzi nu poți trăi din învățământ. Majoritatea profesorilor sunt nevoiți să mai facă ceva: meditații, să livreze mâncare (cum l-am auzit pe un profesor din Sibiu) sau alte lucruri. Dar chestia asta nu este tocmai normală. Și nu e normală nu fiindcă ar fi profesorii aroganți sau calici, ci fiindcă subminează meseria de profesor. Imaginați-vă un medic care ar fi nevoit să lucreze în afara orelor în care oferă consultații sau operează, imaginați-vă un magistrat nevoit să facă același lucru după ședințele de judecată. Când mai studiază, când se pune la curent cu dezvoltarea științei, când își adaptează lecțiile? Nu are când. Astfel, devine inevitabil un robot care repetă mecanic niște lucruri.
Asta apropo de vocație, că am tot auzit că învățământ ajungi dacă ai vocație, nu dacă vrei bani. Nu știu ce să zic despre bani, dar în orice caz vocația nu se exercită în vid, ea presupune niște condiții, un context particular. Ce înseamnă că ai vocație? Că ai predispoziție pentru educație, niște calități care îți oferă un avantaj comparativ în acest domeniu. Dar tocmai pasiunea pentru educație este cea care îți consumă timp. Cu cât ai mai multă vocație, cu atât aloci MAI MULT – nu mai puțin! – timp învățării, fir-ar mama ei a draq de vocație. Profesorii cu vocație, precum baschetbaliștii sau chitariștii cu vocație fac aproape doar asta; de asta ajung buni, fiindcă fac aproape doar asta; nu există să ai vocație la fără frecvență, cel puțin în prima parte a carierei.
Cine nu înțelege asta? În primul rând, oamenii lipsiți de omenie. În al doilea rând, cei cărora nu le-a plăcut cartea. Ei nu pot înțelege ce presupune meseria asta și, de fapt, ce presupune să îți faci bine orice meserie. Ei, care au trecut ca gâsca prin apă și s-au specializat în alba-neagra, disprețuiesc pe oricine excelează în sens productiv. Vocația lor este hoția.
Într-o societate echilibrată profesorii nu ar ajunge să plângă în soare în fața guvernului, așa cum am văzut ieri o profesoară (90% din profesorii de școală sunt femei). Desigur că nu trăim și niciodată nu vom trăi într-o lume perfectă, însă pentru foarte mulți profesori meseria asta a devenit sinonimă cu condamnarea la sărăcie și dispreț și treaba asta roade ca un cancer întreaga societate. Nu degeaba s-a făcut filmul Filantropica – și asta se întâmpla în 2002, adică în urmă cu două decenii. Nu este normal și nu vreau ca profesorii de azi și profesorii copiilor noștri să livreze mâncare pentru a-și permite întreținerea sau o vacanță. În cele din urmă povara asta se răsfrânge asupra copiilor și exact asta se întâmplă sub ochii noștri. Nu este normal și nu vreau să se întâmple așa ceva, dat fiind că știu risipa extraordinară din sectorul public și maniera fanariotă în care se împart scutiri de taxe sau subvenții FĂRĂ NICI O JUSTIFICARE ȘTIINȚIFICĂ.
Normal ar fi ca absolvenții buni să concureze pentru a ajunge profesori, la fel cum concurează pentru a se angaja în sectorul privat; astfel, ne-am clădi un viitor sănătos.
Cum spunea Alexis de Tocqueville acum două secole, când societatea se mișcă și evoluează, dar un grup rămâne prizonier unor practici feudale și meschine, nu e în regulă. Nu așa arată o societate echilibrată, iar implicațiile asupra democrației sunt periculoase.

(Sursa: Facebook Bogdan Glăvan)