Între Centenar și Tratatele de Pace

Centenarul României Mari a fost un moment al timpului nostru care ne-a demonstrat că societatea este atât de divizată încât nu putem construi nici măcar cultural. Oricât s-ar strădui oamenii de bună credință, politicul îi blochează. Istoria, materia esențială din programa școlară, a fost ciuntită atât de des, încât mulți profesori de istorie nu mai sunt concentrați pe materie ci sunt preocupați de formarea normelor. De la orele de istorie, de la materie de Bacalaureat, am ajuns la ora de istorie. O istorie semnificativ diluată. Ce se poate preda ”într-o oră de 50 de minute”, o dată pe săptămână? Este normal să avem în programa școlară mai multă istorie universală decât istoria românilor?

Se preocupă cineva de cultura generală a generațiilor de elevi? Sunt preocupați specialiștii în educație de materiile care stau la formarea culturii generale, a cunoașterii identității naționale? A cunoașterii istoriei românilor (nu istoriei României cum din păcate scrie pe multe manuale). Spre deosebire de multe alte state, românii au demonstrat că au avut continuitate, că aportul românilor la cultura universală este unul de luat în seamă și demonstrează că în momentele cheie, elitele și-au pus toată priceperea pentru realizarea scopului suprem, înfăptuirea României Mari. Au crezut în scopul lor și au identificat și argumentat crezul românilor. Cine ar fi crezut la începutul primul război mondial că la sfârșitul acestuia, românii vor avea România Mare? Momentele de continuitate din perioada 1848 – 1859 – 1878 – 1918 merită popularizate și cunoscute ca exemplu de continuitate pentru scopul primordial al românilor.

Câți din generația de astăzi mai sunt preocupați de trecutul nostru? Câți mai au disponibilitatea de a se apleca și înțelege că trăiesc într-o țară care nu s-a format deodată ci printr-un complicat proces istoric pe parcursul câtorva epoci. Cu multe sacrificii.

Într-o epocă a tehnologiei când majoritatea este preocupată doar de viitor, pierdem din vedere trecutul. Ori trecutul este fundamentul identității noastre. Specialiștii de la Harvard au ajuns la concluzia că un președinte de stat are nevoie de consilieri istorici specializați în istoria statelor lumii. Pe baza expertizei acestora, președintele poate decide în consecință de cauză și nu pe baza instinctelor sau intereselor unor grupuri. Pentru că istoria este magistra vitae!

Astfel, cu cât ne apropiam de evenimentul centenar, cu atât „elita” noastră politică a fragmentat administrativ instituțiile care erau concepute pentru a se ocupa de coeziunea dintre istorie și societate. De la România 100 am ajuns la Departamentul Centenar ca apoi, înaintea Centenarului să retrogradăm la Direcția Centenar. Din subordinea primului ministru în subordinea ministrului culturii! Cel care a desființat Departamentul Centenar a fost Mihai Tudose. Mai mult, avem și o Comisie Centenar în Parlamentul României care funcționează degeaba! În afara câtorva deplasări scurte prin care să bifeze Centenarul, nici președintele, nici prim ministrul, nici președinții celor două camere ale Parlamentului nu s-au preocupat de Centenar.

„Nume sonore” ale culturii românești, miniștrii ai culturii care nu au tangență cu istoria s-au ocupat la rândul lor de Centenar. Aceștia, din 2014 de când s-a pus problema sărbătoririi Centenarului, sunt: Csilla Hegedüs, Ionuț Vulpescu (în două rânduri), Vlad Alexandrescu, Corina Șuteu, Lucian Romașcanu, George Ivașcu sau Daniel Breaz. De menționat că cel care a insistat foarte mult pentru desființarea Departamentului Centenar și transformarea în Direcție la Ministerul Culturii, pentru a fi în subordinea sa, a fost Lucian Romașcanu. Probabil, singura sa realizare!

Niciunul dintre acești miniștrii ai culturii nu au inițiat proiecte reale care să deservească cetățenii. Nicio expoziție realizată profesionist privind Centenarul nu au realizat. Nici în țară, nici în afara ei! Nimic privind Tratatele de Pace!

Așa cum am argumentat de fiecare dată, Centenarul nu începe dimineața pe 1 decembrie și se încheie seara. Este un proces complex care începe cu primul război mondial, cu Unirile provinciilor românești, desăvârșite pe 1 decembrie când Transilvania a încheiat procesul Unirii început de Mihai Viteazul. Apoi, este vorba de Tratatele de Pace de la Paris 1919 – 1920, negocieri diplomatice foarte complicate pentru România, care a trebuit să-și apere ceea ce câștigase prin forța armelor. Mai mult, a trebuit să se lupte cu reprezentanții Antantei, cei care-i garantaseră lui Ion I.C. Brătianu frontierele naturale ale României.
Acest proces se încheia pe 4 iunie 1920, când prin Tratatul de la Trianon, Ungaria recunoștea că Transilvania este a românilor.

Prinși cu alegeri, cu lupte politice, politicienii noștri uită de aceste evenimente fundamentale pentru istoria noastră. Mai mult, nu lasă o echipă să se ocupe de aceste evenimente. Dacă Ungaria, prin Comisia Trianon, lucrează de câțiva ani pentru 4 iunie de anul viitor, noi ce facem? De ce nu putem avea o agendă proprie ci trebuie să acționăm la agenda altora, este foarte simplu de înțeles. Politicienii noștri sunt preocupați doar cu lupta politică care este surdă la evenimentele, de această dată culturale, ale societății. Slavă domnului, de această dată, am avea de sărbătorit nu de comemorat! Dar cine să o facă? Cine să aducă în atenția opiniei publice aceste evenimente istorice?