Islazul văzut dinspre… Albania

„Pentru Vasiliqia, Albania era ușor accesibilă, cu câmpiile și colinele ei încremenite de ger, cu loviturile de maiuri, dis-de-dimineață, în putineiul în care se bătea laptele, cu țesutul nesfârșit al pânzelor de zestre, cu ulița bisericii scăldată-n soare și cu cucul, căruia aici i se spune piază rea.”[1] Pun un semn la pagina asta din cartea lui Ismail Kadare și mă retrag înlăuntru-mi. Ce aproape îmi este de suflet, deodată, Albania, țara la care am privit, de când mă știu, cu superioritate nătângă, cu un amestec de dispreț și compasiune. Mi-o imaginez ca pe o soră mai mică a României, a României Islazului meu de odinioară… Da, fiindcă și la noi unele femei se numeau Vasilca sau Vasilica, iar câmpiile și colinele – domoale, desigur – se întindeau cât cuprindeai cu ochii… Ehe, cât despre geruri, îmi aduc aminte cu sfâșietoare nostalgie că ele înfloreau pe geamurile caselor în buchete bogate și diafane. Flori albe, cu petale fragile de-o splendoare neverosimilă și mirosind a zăpadă reavănă. Soarele le veștejea, le scutura de ingenuitate și în locul lor răsăreau mănunchiuri de lacrimi șiroinde. Iarna își jelea odoarele cristaline și primăvara se zbânțuia la orizontul abia înverzit. Câmpiile și colinele își schimbau ca prin farmec culoarea, dar nimic nu dura, o clipită ținea extazul cromatic, nu mai mult ! Statornicia nu ne stă în fire nici nouă, oamenilor, nici naturii, mi-am dat seama curând și m-am îmbufnat fără consolare. Cerul se limpezea și satul răsuna de zgomote ciudate. Tata-mare tocmise niște țigani să-i ridice o casă lângă aia veche, devenită prea strâmtă. Curtea s-a umplut cu bărbați oacheși, înarmați cu niște obiecte de lemn tare ciudate, alcătuite din două cozi cam de un metru lungime și fixate în cuie pe părțile laterale ale bucății vag trapezoidale de jos. Ce mai parascovenie, m-am minunat în inocența uimirilor necontenite de atunci. „Sunt maiuri”, m-a lămurit calm bunicul. Și, după ce și-au aranjat uneltele, muncitorii veniți din capul satului au început lucrarea. Mai întâi au încropit din blăni un fel de caval, lat de vreo zece palme, pe grosimea viitorului zid, în care cărau pământul scos dintr-o groapă săpată în obor. Cu maiurile se năpusteau asupra bulgărilor negri și lucioși până ce îi sfărâmau și-i îndesau de nu mai pătrundea picătură de apă. Cu cât pereții se înălțau, cu atât scobitura se adâncea, iar eu legumeam cu uluire fascinantul spectacol. Stăteam în preajma țiganilor și îi cercetam cu neastâmpărată curiozitate, părându-mi-se că sunt adevărați vrăjitori, căci transformau pământul în casă, cu ferestre, cu uși, o scamatorie întreagă. Bașca graiul acela neînțeles și aspru, cu atâtea consoane îngrămădite unele într-altele. Ma’-marea le gătea, trudnicilor musafiri de funingine, ciorbă în oala cea mai pântecoasă din ogeac și la prânz le așeza masa. Oho, cu câtă poftă înfulecau cu lingurile rudărești din străchinile de lut ars, cu cocoși desenați de jur-împrejurul vaselor cumpărate din bâlci. Frângeau în două pâinea abia trasă din țest și îmbucau pe nemestecate, zău că îmi lăsa gura apă! Ciușca iute nu le lipsea și nici cinzeaca cu țuică, și nici păruțul, pe care îl învârfuiau cu vin și îl plimbau de la unul la altul, după obiceiul primitiv al locului. Dumnezeule, ce mai duduiau maiurile… Bătutul laptelui în putinică nu l-am mai apucat, însă am prins țesutul la război, ba a țoalelor, ba a rogojinilor. Îmi plăcea nespus când țărăncile își întindeau pe sârmă sau pe ulucile de la gard, la aerisit, hainele din lada de zestre. Era și un soi de fudulie în gestul acesta transmis cu sfințenie din generație în generație, voiau să le arate celorlalte surate cât sunt ele de vrednice, de pricepute, de avute… Uneori, veșmintele păstrate pentru vremuri anume erau duse la biserica de pe șoseaua mică, unde popa le stropea cu agheasmă și le citea dintr-o terfeloagă cuvinte străine mie. Acolo, pe ulițele copilăriei, n-am auzit niciodată decât clopotul, nicidecum cucul. Șugubeața pasăre cânta îndeosebi în zăvoaiele de pe malurile Dunării, dar nu reușeam s-o văd. Se pitula pesemne, ca nu cumva s-o deochi, că prea îmi plăcea trilul ei. „Piază rea” nu am aflat să fie micuța zburătoare, doar de-ți cânta din spate, pare-mi-se. Sau din stânga? Uite că am uitat… Oricum, nu-mi păsa, mă ghemuiam la rădăcina vreunei sălcii rămuroase și lunecam visător pe deasupra miticului fluviu. Așa, „privind pe suprafața Dunării am învățat infinitatea de nuanțe ale culorilor, lucirile lor fugare și joaca luminii între apă și nori. Cerul era oglinda Dunării și nu invers; aerul de deasupra apei nu semăna în niciun fel cu cel de pe mal, se amestecau în el mirosuri de pește și smoală, fâșii de răcoare îl străbăteau ca niște panglici jucăușe, picături de apă clipoceau în el și-l făceau să pară mai greu. Aerul acela scânteietor nu cunoștea praful și punea la îndoială până și distanțele; malurile păreau când apropiate, să le apuci cu mâna, când învăluite într-o ceață de nepătruns.(…) Dunărea era o ființă de esență divină: avea frumusețea, capriciile, puterea și misterul zeilor. Învățasem punctele cardinale prin raportare la ea: sudul era Dunărea, iar restul lumii se ordonase în funcție de ea. Îi știam traseul pe hartă; o vedeam ca pe un lung șarpe-balaur ce-și ridica încet capul ca să-l sprijine încrezător pe mare.”[2] Șuvoiul lichid, uneori înfricoșător, alteori blând, curgea necontenit și n-am izbutit să-l opresc niciodată, deși am încercat de nenumărate ori, Doamne cum mă mai opinteam să-l întorc din drum! La fel li s-ar fi năzărit și copiilor albanezi dacă ar fi avut și ei Dunăre, n-am îndoieli. Numai că n-au avut un asemenea noroc și cum să nu-i compătimești ? Dar anii trec indiferent că ești român sau albanez și d-aia te pomenești șoptindu-ți în sine:

„Un gând mă prinde-apăsător:
Oare-am trăit, ori fu părere?
Eram un tânăr visător,
Azi sunt o rană, o durere…”[3]


[1] Ismail Kadare, Firida Rușinii
[2] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959
[3] Aurelian Bentoiu (socrul scriitoarei Annie Bentoiu, fost fruntaș liberal, pomenit în volumul Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959).

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

2 comentarii pentru articolul „Islazul văzut dinspre… Albania”

  • M.a încântat mult acest articol.Ma aflu in Albania mai exact in Vlora la mare,sunt aici de mai bine de 1 lună în vacanță și ma simt extraordinar,sunt oameni buni alabanezii, te trateaza foarte bine ,sunt dispuși să te ajute oricând….cu parere de rau dar nu se poate spune acelasi lucru si despre români

  • Albanezii , in afara faptului ca sunt majoritatea musulmani, sunt cele mai apropiate rude ale noastre. Stramosii lor, ilirii, erau o ramura a tracilor, precum dacii nostri. Suntem cumva neamuri cu albanezii.

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑