Vladimir Putin, în interviul acordat lui Tucker Carlson: ”Invadarea unei ţări NATO este un scenariu exclus”

Justiția, ca joc de societate

Deunăzi, s-a dat un decret prin care sintagma „instanță judecătorească” a fost înlocuită cu una pe măsura vremurilor noi – „instanță punitivă”. Cică „vechea denumire nu mai corespundea realităţii, după ce la nivel înalt a fost adoptată teoria conform căreia fericirea și prosperitatea populației depind de buna funcţionare a sistemului carceral. După cum ştiţi, oficial i se spune «stat de drept» acestei forme teribile de… în fine. După studii şi sondaje de mare amploare, s-a observat că numeroase crize sistemice sunt generate de lăcomia celor învestiţi în funcţii publice. S-a trecut la un fel de curățenie generală, ca o dezinfecție. A apărut ideea că pedeapsa severă este cel mai eficient dezinfectant social. S-a adoptat o lege penală mai dură decât aceea despre care se spunea, în perioada tiraniei de tristă amintire, că ar reprezenta instrumentul de represiune aflat la dispoziţia unei…”[1] Și „fiindcă era nevoie de cadre adecvate noii filosofii, tot mai mulți acuzatori au primit stimulente ca să se facă pedepsitori. O fericită coincidență de studii făcea posibilă restructurarea societăţii fără a mai fi necesară etapa de pregătire mentală ce presupune, de obicei, îndoctrinarea unei noi generații.”[2] La toate astea mă gândeam când ecranul desuetului meu telefon mobil s-a luminat brusc. Un mesaj scurt: „M-au ridicat și m-au adus cu duba la parchet. Vă aștept”. Îmi iau la repezeală „trusa de prim ajutor judiciar” și plec într-acolo. Afară s-a întunecat de-a binelea, dar ce contează ?! În sanctuarul de remodelare socială se lucrează din zori și până la cântatul cocoșilor, fără pauze. Mașina gonește pe străzile pline de oameni, indiferenți la drama ce se petrece acum departe de ei. Părelnic departe de ei ! Îmi dau seama încă o dată că „unul dintre principiile fundamentale ale universului este nepăsarea”[3]. Alung balastul de cugetări, nu-mi folosește la nimic într-un „câmp tactic” mai minat ca oricând. Tocmai am ajuns la sediul unități de elită, cea atent și strategic monitorizată de la Washington și Bruxelles. În fața intrării, puzderie de „viespi. (…) Zumzet intens, înțepături: «Aţi violat o studentă?», «Aţi primit bani?», «Aţi lăsat-o gravidă?», «Era un obicei?», «Soţia știe?», «Faceți sex în birou?», «Vi s-au găsit pastile de potență?», «Aţi recunoscut tot?», «Vă pare rău?»”.[4]

Înconjurat de roiul de insecte himenoptere, un nefericit, purtat ca un trofeu, se căznește să se ascundă într-o mașină cu girofar, încadrat strașnic și ostentativ de doi gardieni civili. Mă strecor anevoie prin viesparul statornicit aici de câțiva ani și urc scările în biroul procurorului. O formalitate. Clientul meu alege să tacă. Anchetatorul mă poftește politicos pe hol o jumătate de oră, răstimp în care se va sfătui cu șefa lui. Parcă-i și văd discutând profesional:

„ -(…) Ne interesează doar să strângem destul cât să impresionăm mediatic și să obținem arestarea.

– Mediatic? a întrebat Coper, palid.

– E parte din gloria noastră.

– Arestarea? a insistat Coper.

– Exact. Exercitarea puterii. (…)

 – Nu ştiu ce probe vom găsi. Aș vrea să amân până conturăm un caz concret.

 – Exclus! Fără să implicăm emoția publică, truda noastră rămâne anonimă.

– Şi ce dacă?

– În timpul mandatului meu nu e permis.

– E imposibil ca mediatizarea să nu atingă prezumția de nevinovăţie.

– Vorbeşti ca un avocat.

– Sunt dator să…

– Contribuabilul trebuie să știe pentru ce ne plăteşte. lartă-mă că te-am întrerupt!

– Parc-am fi într-un joc. Cine pe cine duce de nas?

– Contribuim la optimismul popular.

– La spectacol, adică.

– Nu e al nostru. Presa ne face reclamă gratis, nu te-ai gândit?

Procurorul Coper s-a ridicat, având trăiri indescifrabile. Figura i-a rămas rece, imobilă, când a rostit:

– Am avut o discuţie instructivă. Încerc să învăţ.

Roxana Suciu a țâșnit în picioare și i-a întins mâna, într-un gest de avertizare ce s-a vrut delicat. Și-a scos ochelarii, a clipit de câteva ori încercând să grăbească acomodarea și a încercat să-l imobilizeze pe Coper cu semnale de undă trimise din ochii ei nefiresc de apropiaţi.

– Vrei un sfat?

Pe fața lui Coper a trecut o intenţie de zâmbet.

– Chiar te rog, de-asta am și venit.

– Nu te lăsa ameţit de sentimente.

Coper și-a spus că trebuie să se fi clătinat fără să-şi fi dat seama.

– Nu sunt ameţit.

– Reţine-l pe Zamora şi te vei simţi mai bine.

Coper îl vedea pe medic legat la mâini, dar lăsat liber la picioare, spre a nu încurca pașii defilării.

Şi-a amintit de migrenele din ultima vreme. S-a trezit să întrebe prosteşte:

– Funcţionează tot timpul?

– Garantez. Când devine rutină, e ca un bine permanent.

– De ce să închizi un medic?

– Ca să nu mai fure.

– Ce să mai fure? Va fi terminat.

– Îi plângi de milă? Ai tu banii lui?

– Dacă statul îi vrea banii, atunci să-i ia.

– Ştim amândoi că e complicat.

– Din anchetă rezultă că e bun în profesia lui. Binele şi răul sunt în același om.

– Să nu le-amestecăm, totuși.

A fost pe punctul să iasă, neputincios în a-şi clinti șefa, dar s-a eliberat şi de ultima răbufnire:

– Nu foloseşte nimănui să-l plimbăm în lanţuri ca pe un criminal.

– Exagerezi.

– Noi exagerăm, închizându-i pe toţi. Alimentăm ura socială.

– Dragă, noi nu suntem filosofi, avem o lege de aplicat unui medic hoţoman. Care, fie vorba-ntre noi, va da bine pe sticlă.

– Mi-e greu să mă obişnuiesc cu acest mod de a argumenta.

– Dar ne-am hotărât, da?

– Am înţeles.

– Atun      ci… Succes!”[5]

Cum anticipam deja, mi s-a pus sub nas ordonanța de reținere și cu asta, basta. Coborâm împreună, apărător și acuzat. La ieșire, proaspătul arestat „a fost filmat şi fotografiat în cătușe din toate unghiurile. Ca de obicei, întrebările şuierau ca rachetele de semnalizare din poligonul testelor NATO: «Aţi tras foloase?», «La ce uger aţi supt?», «Sunteţi abătut?», «O să vă certe mama dumneavoastră înlăcrimată?», «Contestaţi?», «V-aţi trezit din beţia puterii?», «Vreți să smulgeţi lacrimi?», «Vă puteţi dovedi sentimentele de regret?»[6] O purtătoare de microfon îmi taie calea și mă întreabă, excitată la culme, dacă am încredere în justiție. Răbufnesc flegmatic: „Sunteţi adorabilă! Ştiţi cum e cu încrederea? E ca și când ai spune că, deși ești escortat sau târât spre locul execuţiei, ai încredere în călău.”[7] Ziarista de teren strâmbă din nas, nesatisfăcută de răspunsul încasat. „Femei înțelepte, calde şi bune, mai sunteţi pe lume? Mai există zeițe de treabă, mai mişună pe-aici entități sufletiste?”[8] mă lamentez resemnat și cam misogin. „La pușcărie ! Avocatul corupților !” îmi strigă un spelb cu trăsături incerte. „Bărbați înțelepți, calzi și buni, mai sunteți pe lume?” îmi recapăt imparțialitatea cu un soi de mizantropie. Chiar, „arta iubirii n-ar trebui să fie dependentă de săpun. Şi nici libertatea, de procurori.”[9] Că tot mă străduiam să dibuiesc niscaiva urme de iubire interumană… Întors acasă, constat că s-a și „dezlănțuit uraganul de presă: televiziuni de ştiri, canale de sport și publicaţii online, toate s-au întrecut în relatări entuziaste şi pline de creativitate despre procurorul antibogăţie antinomică inculpat pentru presupuse fapte de îmbogăţire antinomică. Un caz cu adevărat ieșit din comun. Un rar eveniment fericit pentru jurnalismul național. A fost ziua în care reporterii de teren au experimentat câte șapte sau opt orgasme mediatice, extaz de inclus în tematica universităților de profil. S-a relatat intens, la cote nemaivăzute.”[10] Mai mult, „pe adresele de internet ale televiziunilor şi ziarelor, comentariile au stârnit avalanșe. Se înfruntau două galerii: una a Echipei Îndoielilor Precaute, ai cărei suporteri susțineau că lupta cu bogăţia antinomică tinde să devină exces public de putere, că perchezițiile cu mascaţi sunt folosite la intimidare în loc de probe şi în scop de teroare, sau că metodele de a obține probe și declaraţii, ca și de a construi dosare pe baza tehnicilor de interceptare, ar fi împrumutate din doctrine totalitare. Cealaltă, a Echipei Certitudinilor Aspre, era compusă din cei care aplaudau și ovaţionau toate acţiunile aparatului represiv, din cei care se pretindeau tâlhăriți şi dezamăgiţi, precum şi din cei care scriau injurii la adresa tendinţelor de jefuire a avuţiei comune, cu referire la nepotismul şi incompetența din instituţii.

Galeria Echipei Certitudinilor Aspre reuşise să transmită mesaje percutante și uşor de înțeles: «Confiscaţi-le tot», «Banii înapoi, secăturilor», «Faptă şi răsplată», «Defilaţi în cătușe», «Să nu scăpaţi săpunul». Galeria Echipei Îndoielilor Precaute se pierdea în chemări elaborate şi greu descifrabile la echilibru.”[11] S-a înnoptat deodată. Privesc cerul ostil. „Stelele tac, fiind doar pete pe negură”[12]

A doua zi, mi-a șoptit cineva din interiorul temutei instituții, șefa incoruptibililor și-a chemat subalternii la o agapă și s-a împăunat aidoma politicienilor aflați în toiul campaniei electorale: „E o zi deosebită pentru mine, pentru noi. Pentru imaginea instituţiei, în general. Ieri am ocupat toate canalele de ştiri şi tragem nădejde că o vom face și astăzi. Primim neîncetat mesaje de felicitare și încurajare. Oamenii ne iubesc şi ne roagă să continuăm. Oamenii n-au încetat să spere, să creadă în forţa purificatoare a arestării. Ne primesc în casele lor, ascultă relatări despre truda noastră și trăiesc cu sentimentul că le este redată demnitatea. Vreau să vă mulțumesc, pentru că munca fiecăruia dintre voi a contat. Eforturile individuale, caz cu caz, au făcut să ajungem, împreună, aici. Să nu uităm să trimitem un gând către Dumnezeu. A fost de partea noastră, ne-a dat din puterile Lui. De noi depinde să folosim aceste puteri, contribuind la instaurarea disciplinei totale şi la înfăptuirea vechiului deziderat al supravegherii generale. N-avem voie să ne oprim, n-avem voie să ne odihnim până când nu vom lega ultimul bandit. Stimaţi colegi, vă mulţumesc! (…) Roxana Suciu şi-a luat telefonul de pe masa ovală şi a verificat mesajele. A râs în cascadă şi s-a apucat să răspundă cu degetele mari.

Adjunctul Filip s-a aplecat spre urechea influentei responsabile de la Departamentul Relaţii cu Media, o blondă cu atitudine reglabilă, echipată în Jimmy Choo şi împodobită cu cercei ca niște discuri strălucitoare, cu diametrul de zece centimetri. A spus, arătând discret cu paharul în direcția șefei:

– Veşti bune, am impresia.

Are un amant nou.

Ah! Se ştie chiar tot?

– Vieţile private sunt un lux pe care nu ni-l permitem, de ce întrebi?

– Înţeleg că a existat și unul vechi?

Nu doar unul. E genul de activitate care o încântă. O ajută să rămână fermă, îi întărește poziția.

N-ai fi zis.

– Cizme portocalii? Mă laşi?

– Îi vin bine.

– Eşti un adjunct neatent.

– Chestie de gust.

Lasă cizmele! Limbajul trupului o trădează.

Aşadar, v-a plăcut spectacolul? a întrebat Roxana Suciu, aflată în capătul mesei ovale.”[13] Pentru ca apoi să-și încheie apoteotic alocuțiunea: „Legea neaplicată este ca o sabie ținută în teacă, nu ?”[14] Mda, însă nu trebuie scoasă oricând și oriunde ! o completez din fotoliu cu un soi de greață.

Sunt la ultima filă a seducătoarei povești. M-a încolțit o frustrare copilăroasă. Prea s-a terminat repede călătoria (imaginară, oare?) printr-o lume ce-mi e familiară de vreo trei decenii și jumătate. Zău că mi s-a părut că retrăiesc, prin scrierea acestui creator de personaje și de istorioare captivante, întâmplări recente, de când eram avocat cu normă întreagă și uzina de combatere a corupției din strada Știrbei Vodă duduia…

Închid cartea prietenului meu Freddy Gârbaci (cândva judecător, acum paraclet) și-mi zic asemenea lui: „Doamne, ai milă!”


[1] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[12] Ibidem

[13] Freddy Gârbaci, Jocuri de societate

[14] Ibidem

 


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Justiția, ca joc de societate”

  • Imi place stilul amicului Dvs: detasat, ironic, cu umor…; ex. „o blondă cu atitudine reglabilă” m-a facut sa zambesc.
    Am comandat cartea si sunt curios sa vad cum a surprins autorul josnicia societatii in care traim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *